Cuprins
Cuvântul “drept”[1]este folosit în mai multe accepţiuni. Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului- ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi pricipii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă. Dreptul ca ansamblul de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere societatea de excese.[2]
În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile filosofilor antici precum Socrate[3], Platon[4], Cicero[5], Seneca[6] dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate.
Aristotel defineşte dreptul ca virtutea supremă despre care zice: dreptatea este virtutea prin care toţi primesc ale lor, precum cere legea, iar dreptatea este cea mai bună dintre virtuţi, cea mai desăvârşită. Ca atare ea reprezintă “binele cel mai înalt” a cărei aplicare în viaţa omenească este tot una cu aplicarea legii prin care se dă fiecăruia ce este al său. Ca atare ea reprezintă ceea ce este echitabil şi egal. Binele este prezent în drept prin echitate, iar echiatea este mai mult decât legalitate, şi astfel “echitatea este un drept chiar contra celui legal”. Dreptul echitabil la viaţa omenească apare ca virtutea socială a dreptăţii prin care se exprimă binele şi adevărul în relaţiile dintre oameni.[7]
În ceea ce priveşte juristconsulţi antici Ulpianus şi Celsus putem afirma că au definit dreptul printr-o sumă de rostiri deosebit de grăitoare.
Celsus spune că dreptul este “ştiinţa binelui şi a echităţii” (ius est ars boni et aequi) , adică meşterşugul sau arta de a distinge ceea ce este bine şi echitabil şi de a precede potrivit acestei distincţii la stabilirea lui jus, adică a dreptului şi la aplicarea lui în viaţa omenească. [8]
Ulpianus este cunoscut ca unul din cei mai mari maeştri ai definiţiilor juridice lapidare şi cuprinzătoare, în acelaşi timp. Definiţia analitică defineşte dreptul prin trei percepte: ” honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere.“, adică trăieşte cinstit, nu vătăma pe nimeni, dă fiecăruia ceea ce-i aparţine. Această definiţie relevă caracterul moral al noţiunii de drept.
În continuare el, înfăţişează dreptul şi sub aspectul său final de justiţie, punând accentual pe ultima poruncă din prima definiţie, astfel afirmă că justiţia este voinţa constant şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său: “justitia est constans et perpetua voluntas, jus suum cuique tribuendi”. Această definiţie relevă rostul practic al dreptului, a cărei fiinţă constă în săvârşirea dreptăţii printr-o poruncă cu aplicare socială.
Ulpianus explică dreptul şi prin jurisprudenţă, înţelegând prin acest cuvânt cea mai înnaltă formă de înţelegere a dreptului.[9] Juristconsultul ne arată dreptul ca pe o realitate religioasă pe care o reprezintă lucrurile dumnezeieşti şi la o realitate omenească pe care o arată lucrurile omeneşti, supuse aprecierii ceea ce este just şi nejust.[10]
Distincţia dintre sensul filosofic al termenului de “drept”şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce e just şi injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor, cărorora li se adresează, decât supunerea la perceptele lor fără a pretinde o adeziune internă, de conştiinţă. Sensurile juridice a termenul de “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. [11]
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a statului şi a organismelor nestatale, oferă posibilitatea valorificării unor interese, recunoscând capacitatea participării individuale în diferite relaţii, atribuie roluri şi statute(de producător, de cumpărător, de vânzător; de locatar, de locator; de părinte, de fiu sau fiică etc.).
Dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului rezultă chiar din scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansambu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme, fiind premise necesare a coexistenţei posibile comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă.
În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implica categoria de libertate.
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară(coercitivă), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate.
Dreptul este însă şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. Legiutorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ. [12] În orice caz, acest “montaj” artistic al dreptului nu poate fi, în nici un moment, despărţit de ştiinţa dreptului care rămâne marele regizor al întregii montări, al fascinantului process care este crearea şi realizarea dreptului.
Dreptul apare în Orientul antic. Între primele leguiri(adevărate monumente juridice) se menţionează: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).
Codul lui Hamurabi, conservat în mod miraculous şi descoperit la Susa în 1901, cuprinde 282 articole. Acest cod edictat cu 2000 de ani înainte de Christos, conţine atât norme cu character strict juridic, cât şi norme morale, religioase. În consideraţie de principiu, leguitorul din Babilon statuează faptul că Legea trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.
Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri şi au fost edictate de către Brahmani printr-o îndelungată contribuţie colectivă.
Legile sunt necesare pentru că ele conţin pedepse, acestea fiind instrumental cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esenţiale- dreptatea. “Pedeapsa cârmuieşte omenirea şi o protejează”, iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui Dumnezeu, ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei.
În Europa, primele legiuiri consemnate sunt Legile lui Lycurg în Sparta (sec.al X-lea şi al IX-lea ante Christos), Legile lui Dracon şi Salon în Atena (sec. a VI-lea şi al V-lea a. Chr.), Legea celor XII Table la romani (sec. al V-lea a.Chr.), Legea Salică (sec. al V-lea şi al VI-lea).
Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu şi autoritate, îl aşează alături de creaţiile cu largă rezonanţă social umană.[13]
II. Legătura între drept şi religie
Dreptul are un raport strâns cu sacrul, religia, ritualul. Etimoligic vorbind, termenul religie[14] provine din religare (a restaura legătura dintre om şi divinitate, a uni ceea ce s-a separat) sau re-legere, adică reculegere.
În ceea ce priveşte diferenţele, putem observa că teologia se referă la adevărul divin, imuabil, ştiinţa dreptului se referă la adevărul conjunctural, care se rezultat din voinţa şi înteligenţa oamenilor coexistând în societate.
Scopul teologiei este de-a călăuzi omul spre mântuire, de a-l face să gândească dumnezeirea, în timp ce scopul dreptului nu este individul perfect, ci individual mediu perfect, mai degrabă structurabil perfect decât în deplină comuniune cu divinitatea. Teologia raportează omul la Dumnezeu şi el însuşi ca fiinţă capabilă de dumnezeire, în timp ce dreptul îl raportează la ceilalţi indivizi: dreptul vrea realaţia individuală perfectă, religia omul perfect. Modalitatea dreptului poate fi constrângerea, modalitatea teologiei este credinţa. Ea este normativă, dar în alt plan decât dreptul “credinţa fără fapte moartă este”, iar adevărata credinţă este “cea care este lucrătoare prin iubire”.
Deşi religia şi dreptul diferă substanţial câteodată conceptele religioase sunt transpuse în drept. Ca de exemplu la nivelul sancţiunii perceptele religioase privesc raporturile omului cu divinitatea, în timp ce cele juridice atrag o sancţiune din partea grupului social. [15]
Religia reprezintă un sistem de credinţe sau convingeri şi practici privind sentimentul divinităţii, care îi uneşte în aceeaşi comunitate spiritual şi cea morală pe toţi cei care aderă la acest sistem.
Regulile religioase au precedat în timp şi în forţă regulile juridice, întrucât religia, ca şi morala, sunt puteri regulatoare, puteri care reglementează realaţiile sociale, relaţiile între indivizi. Un număr important de reguli juridice s-au inspirat din Biblie (Vechiul şi Noul Testament.)
Astfel, referitor la dreptul la un process echitabil consacrat în art.6 din CEDO, art. 21 alin.3 din Constituţia României şi art.129 C.PR.CIV. observăm următoarele reguli care izvorăsc din Biblie: imparţialitatea judecătorului(Maleahi2:9; 1 Timotei 5:21), judecata echitabilă (Exodus 22:9), process rapid sau termen rezonabil (Ezra 7:26), confruntarea martorilor(Isaia 43:9), răspunderea personal unică-pentru aceeaşi faptă, se răspunde o singură dată[16](Naum 1:9).
În ceea ce priveşte cerinţa aplicării regulilor materiale în process în mod nediscriminatoriu, prevăzută de art. 14 CEDO se observă că Biblia instituie următoarele principii sau reguli: nediscriminare (Fapte 10:34; Deuteronom 16:19; Proverbe 24:23), egalitatea în faţa legii indifferent de starea material a justiţiabililor(Iacov 2: 1-7; Amos 5: 12; Isaia 1:16-17), egalitatea în faţă legii indifferent de rasă şi sex(Galateni 3:28; Amos 9:7; Exodus 21:2), egalitatea în faţa legii indifferent de naţionalitate sau cetăţenie(Exodus 12:49; Levitic 23:22;24:22; Numeri 9:14; 15:15-16), egalitatea în faţa legii indiferent de poziţia de guvernat sau guvernant(2 Samuel 11-12).
Tot în Biblie se regăsesc şi originile a diverselor drepturi fundamentale civile, economie şi politice: dreptul la viaţă, dreptul la viaţa de familie, libertatea de gândire,de conştiinţă, de religie[17], de exprimare, de asociere, drepturi sociale şi economice în general, dreptul la educaţie, dreptul la muncă şi protecţia muncii, dreptul la onoare şi reputaţie, dreptul la odihnă, dreptul de azil, drepturi referitoare la protecţia mediului.
Este fără de dubiu că într-un anumit stadiu al evoluţiei sociale, teologia a avut rolul de vector al creării sistemului juridic. Există chair şi ţări în care sistemul de drept este religios (dreptul este confundat cu religia). Sharia, sistemul de drept musulman izvorăşte din Coran şi Sunna şi este dreptul ţărilor islamice.
Problema relaţiei dintre religie, şi puterea politică, adică statul şi civilizaţia materială, în societatea musulmană, este o temă dezbătută de lumea contemporană.
Din perspectiva unor occidentali, problema se pune în mod cu totul diferit în islam faţă de creştinism, pentru că islamul acaparează toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi nu permite o separare a spiritului temporal. Din această perspectivă, islamul nu ar fi atât o religie de mântuire a individului, care se preocupă de destinul etern al acestuia, cât un model normativ al unei cetăţi care poartă amprenta sacrului.[18]
Islamul, ca orice religie, exprimă, în acelaşi timp, aspiraţii eterne şi nevoi practice ale oamenilor. Ca şi în celelalte religii monoteiste, islamul pune accent pe nemurirea sufletului, pe viaţa eternă. Ceea ce priveşte organizarea societăţii în întregul ei, a comunitaţii credincioşilor, ea se face, în principiu, pornind de la Coran şi învăţăturile Profetului care depăşesc contingentul şi tind către transcendent. Relaţia dintre religie şi putere este raportată adesea la relaţia dintre Coran şi modelul de cetate ideală[19] .
În ultimul timp putem observa laicizarea şi modernizarea majorităţii ţărilor musulmane, generată de încercarea de-a rezolva problemele în mod realist, având în vedere transformarea societaţii. [20] Multe ţări de tradiţie creştină au abandonat dreptul religios în favoarea laicităţii. Aceasta presupune neutralitate şi nedriscriminare pe temei religios, toleranţă faţă de fenomenul religios, în măsura în care nu aduce atingere ordinii publice.
În Occident, societăţile politice şi religioase sunt distincte. Dreptul nu este o religie, pentru că nu vizează aceleaşi scopuri. Dreptul ocroteşte religia, credinţa religioasă a fiecăruia (art.9 CEDO[21], art.29 alin.1 din Constituţia României[22]), dar refuză să consacre percepte religioase ca norme colective opozabile juridic.
III. Divorţul în drept şi în religie
A. Concepţii despre divorţ din punct de vedere religios
Pentru a reflecta legătura dintre drept şi religie putem analiza instituţia divorţului în ambele “domenii”. Statul şi societatea sunt în mod esenţial interesate în menţinerea căsătoriei şi se urmăreşte protejarea familiei, ca celulă de bază a societăţii, dorindu-se protejarea în mod special a copiilor rezultaţi din căsătorie. Dar, pentru motive temeinice, divorţul este admis, şi, în condiţii speciale, este permis şi divorţul prin consimţământul soţilor.[23]
Dacă pornim de la afirmaţia conform căreia, regulile religioase au precedat în timp şi în forţă regulile juridice, atunci ar fi de cuviinţă să analizăm mai întâi desfacerea căsătoriei prin prisma religiei. Astfel observăm că cele trei religii au diferenţe remarcabile în concepţia lor despre divorţ.
Creştinismul urăşte idea de divorţ. Catolicismul cunoaşte dreptul canonic[24], conform acestuia despărţirea dintre soţi, cu păstrarea legăturii matrimoniale, poate fi legitimă în anumite situaţii. O despărţire irevocabilă, cunoscută sub numele de divorţ, este o ofensă gravă adusă legii naturale. Ea pretinde că rupe contractual liber consimţit al soţilor de a trăi unul cu altul până la moarte. Desfacerea căsătoriei în mod irevocabil lezează Legământul de mântuire pentru care căsătoria sacramentală constituie un semn. Ea este şi imorală, prin dezordinea pe care o introduce în celula familială şi în societate, generând prejudicii pentru celălalt soţ, pentru copii. Ca atare, Biserica Catolică apreciază desfacerea căsătoriei, ca o vătămare gravă adusă demnităţii umane. Noul Testament dovedeşte indisolubilitatea căsătoriei[25]. Respectul datorat Sacramentului căsătoriei opreşte oricărui păstor sufeltesc de a conferi celor care se recăsătoresc ceremonii religioase de orice fel. Codul de Drept Canonic, nu foloseşte nicăieri noţiunea de divorţ, considerând că aceasta nu există în Biserica Catolică. Doar în cazul căsătoriei neconsumate[26] din sec. al XV-lea există o posibilitate a desfacerii căsătoriei. Mai târziu şi adulterul devine un motiv de desfacere a legământului.
Acest ideal în ceea ce priveşte indisolubilitatea căsătoriei este oarecum nerealist deoarece societatea umană nu a atins niciodată starea de perfecţiune morală. Când un cuplu realizează că viaţa lor conjugală este dincolo de remediere, interdicţia divorţului nu aduce nimic bun pentru ei. Nu este rezonabil să oblige doi oameni să rămână împreună împotriva voinţei lor. Nu e de mirare că întrega lume creştină a fost obligată să permită divorţul.
Iudaismul cunoaşte dreptul ebraic. În ceea ce priveşte divorţul la iudei, nu există în Biblie reglementări care să permită să discutăm în amănunt instituţia. Totuşi legea orală, Talmudul stabileşte că dreptul la divorţ aparţine exclusive bărbatului şi trebuie să fie în forma unui document scris. Religia iudaică, în general nu aprobă divorţul decât în condiţii foarte grele, considerându-l un act de perfidie, o trădare a legământului dintre soţi. Adulterul este vinovăţia femeii, deoarece ea îl abate pe bărbat de la drumul cel drept. Violenţa domestică nu este un motiv de divorţ deoarece, Miose Maimonide apreciează că “să-ţi baţi nevasta e o formă de disciplină”, în opoziţie cu această afirmaţie, tribunalele rabinice spun că soţul care îşi abuzează soţia e obligat să divorţeze, iar soţia divorţată se poate recăsători.
Islamul are o poziţie de mijloc între creştinism şi iudaism cu privire la divorţ. Căsătoria înceta, în dreptul Biblic, prin moartea unuia deintre soţi şi se desfăcea prin divorţ. Divorţul era privit ca ceva grav: “Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”( Matei 19.6)
O singură excepţie era acceptată, în cazul incompatibilităţii. În acest caz, soţul dădea soţiei o carte de despărţire, ea era curată în faţa opiniei publice şi se putea recăsători. Dacă murea soţul din a doua căsătorie, primul soţ nu avea voie s-o receară în căsătorie.[27]
În cazul în care soţul şi soţia se despărţeau, lucru neîncuviinţat de Lege (mai puţin excepţia), ei erau obligaţi să rămână necăsătoriţi sau să se împace.
“Bărbatul să nu-şi lase nevasta.”( 1 Cor.7.11) Asta însemna că “oricine îşi va lăsa nevasta, în afară de pricină de desfrâu şi ia pe alta de nevastă, comite adulter; cel care se căsătoreşte cu cea divorţată, comite adulter(Matei 19.9).”
Existau două situaţii în care divorţul era interzis, atunci când un bărbat o acuza pe nedrept pe soţia sa de infidelitate premarital(Deut.22.13-19) şi atunci când un bărbat a avut relaţii sexual cu o fată şi tatăl fetei l-a obligat să o ia în căsătorie.[28]
Căsătoria în Islam este o legatură sacră care nu se poate desface decât dacă există motive. Cuplul a fost instruit să urmărească posibilele remedii oricând căsătoria lor este în pericol. Nu este recomandat să se recurgă la divorţ decât în situaţia când nu există altă soluţie. Islamul recunoaşte divorţul dar îl descurajează pe toate căile. De asemenea le este recunoscut ambilor soţi dreptul de a pune punct căsătoriei lor.
În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, divorţul[29] în islam, aceasta se produce fie prin decesul uneia dintre părţi, fie prin divorţ. În ceea ce priveşte divorţul există, pe de o parte, repudierea[30] care are loc la iniţiativa soţului (talaq) şi, pe de altă parte, divorţul propriu-zis (tatliq sau tafriqa), pronunţat de cadiu, la cererea bărbatului sau a femeii.
În ceea ce priveşte divorţul propriu-zis, el este pronunţat de judecător în cazul în care are loc “ juramântul de anatemă”, când nu sunt îndeplinite condiţiile fiziologice pentru consumarea căsătoriei sau când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile care-i revin prin căsătorie. Soţia poate cere divorţul, de exemplu atunci când soţul este absent mai mult de un an sau când nu-I acordă întreţinere la nivelul cerut de condiţia sa socială.
Trebuie să menţionăm că nici dreptul Islamic, nici morala conjugală tradiţională nu încurajează infideliatatea soţului.[31]
B. Concepţii despre divorţ din punct de vedere juridic
În ceea ce priveşte instituţia divorţului din punct de vedere juridic, aceasta este reglememtată de Noul Cod Civil ca fiind unica modalitate de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Potrivit Art. 373 divorţul se intentează când raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; după o separare în fapt care a durat cel putin 2 ani; la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Divortul poate fi pronunţat prin acordul[32] soţilor indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Atunci când cuplul are copii, divorțul presupune, pe lângă separarea soților, o nouă organizare a relațiilor fiecăruia cu copiii comuni. Divorțul antrenează, de asemenea, partajul bunurilor deținute în comun de soți și, dacă este cazul, plata unei contribuții sau a unei pensii alimentare de către un soț către celălalt sau pentru întreținerea copiilor.
Într-o societate deschisă precum cea de astăzi, se ţine din ce în ce mai puţin cont de legile divine, religioase, viaţa conjugal fiind într-o evident schimbare, devenind pe de parte mai umană şi mai personal, iar pe de altă parte inumană şi impersonală. Viaţa conjugal este mult prea liberă conducând uneori la divorţ.
Rata înnaltă a divorţurilor nu este evaluată ca o decădere morală, ci ca o receptivitate pentru deviza “tu trebuie să fi fericit, altfel ai pierdut ocazia de a trăi”. Câteodată acestă afirmaţie poate recidiva în plictiseală, indiferenţă, izolare şi necomuniune reciprocă, care în viitor va periclita instituţia căsătoriei.
Căsătoria ca şi familia indiferent de transformările prin care vor trece vor rămâne teme acuale, datorită lor, omul va rămâne izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranţă în viitor.
IV. Bibliografie
1. Popa, Nicolae, Teoria general a dreptului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002
2. Arhid.prof.Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legistalţie şi administraţie bisericească, Vol.I, Editura institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Bucureşti
3. Boboş, Gheorghe, Teoria general a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
4. Dănişor, Dan, Claudiu; Dogaru, Ion; Dănişor, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2006
5. Constituţia României
6. Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993
7. Chelaru, Ioan, Căsătoria şi divorţul, Editura A92, Bucureşti, 2003
8. Dictionar Enciclopedic Roman. ed. 1962
9. Papa Ioan Paul al II-lea , Exortaţia Apostolică despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi, FAMILIARIS CONSORTIO
10. Stan, Adrian, Drept şi religie,Reflectarea unor instituţii juridice în Biblie, Ediţia a II-a, Editura Marineasa, Timişoara, 2002
11. Lavinia Tec, Note de curs- Introducere generală în drept, cursul 3
12. Noul Cod Civil
[1] În limba latină se foloseşte în mod curent, ca termen pentru explicarea noţiunii de drept, cuvântul ius, care vine de la supinul jussum al verbului jubeo, care însemnă poruncesc. El are deci înţelesul de poruncă. În limba populară sau în latina vulgară noţiunea de drept s-a exprimat şi prin cuvântul directum sau dereptum, derivate din verbul dirigo, care înseamnă a conduce, a cârmui. În acest sens acesta nu înseamnă altceva decât conducerea, cârmuirea prin intermediul legii, care arată linia dreaptă pentru conduita oamenilor. Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi, cu acceaşi semnificaţie-droit,la francezi; dritto, laitalieni; derecho, la spanioli; jog,la maghiari; recht, la germani; right, la englezi.
[3] Socrate a definit dreptul în genere ca fiind conformitatea cu voinţa zeilor, iar mai concret ca fiind nedreptate, nu este nici o deosebire, iar nedreptatea este în orice caz un rău şi o ruşine. A face nedreptate, înseamnă a face cele rele, iar a nu face nedreptate, înseamnă a face cele bune.
[4] Platon gândeşte aproape la fel, defineşe dreptul ca virtutea cea mai cuprinzătoare care se numeşte dreptate şi care ar fi reflexul cel mai deplin în imanenţa realităţii supreme şi absolute. Dreptatea se găseşte în fruntea celorlalte trei virtuţi fără de care viaţa omenească ar fi lipsită de consistenţă şi anume a virtuţilor: sofia(înţelepciunea), andria(bărbăţia) şi sofrosini(cumpătarea), virtuţi care nici nu pot exista fără dreptate.
La cunoştinţa dreptului sau la înţelegerea dreptăţii omul ajunge prin dreapta judecată, care îi descoperă că dreptul este conformiate cu adevărul şi reprezintă reflexul binelui în viaţa omenească. El nu se cuprinde în mod esenţial în legi sau în alte lucruri, ci în natură şi din natură se manifestă prin dreapta judecată.
[5] Cicero defineşte dreptul, în forma cea mai generală, ca “raţiune care purcede din natura lucrurilor şi care ne împinge la săvârşirea lucrurilor drepte şi ne reţine de la delict”. Mai aseamănă dreptul şi cu raţiunea, care e o”raţiune supremă sădită în natură, care porunceşte cele ce trebuie făcute şi opreşte cele contrarii”.
[6] În viziunea lui Seneca dreptul este justiţie sau dreptate şi arată că ea rezidă în raţiune şi se impune ca bine şi onest sau prin bine şi onest.
[7] Arhid.prof.Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legistalţie şi administraţie bisericească, Vol.I, Editura institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române,Bucureşti, 1990, p. 22.
[9] Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia. (Ştiinţa în sensul de înţelepciune a dreptului, constă în cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşi şi omeneşti şi în perceperea a ceea ce este just şi ceea ce este nejust.)
[12] Popa, Nicolae,op.cit. p.36.
[14] RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. Fig. Crez, cult. Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ.Religion.
[15] Dănişor, Dan, Claudiu; Dogaru, Ion; Dănişor, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2006, p.6.
[17] Ceea ce priveşte reglementarea libertăţii de religie putem în art.29 din Constituţia României următoarele:
alin.3 Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
alin.4 În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
alin.5 Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
alin.6 Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
[19] Modelul de cetate ideală este reprezintat de cetatea Medina în vremea Profetului.
[21] Articolul 9 al Convenţiei europene garantează oricărei persoane libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dar şi dreptul de manifestare în societate a convingerilor şi religiilor. Titular al acestor drepturi este, în general, persoana fizică, dar, în anumite situaţii şi bisericile sau asociaţiile religioase sau filosofice se pot prevala de aceste prevederi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă. Se bucură de aplicarea ei şi persoanele „atee, agnostice, sceptice sau indiferente”. Cele trei libertăţi garantate de articolul 9 se referă toate la forul interior al individului, iar delimitarea lor este uneori dificil de realizat. Curtea europeană a evitat să dea o definiţie a acestor noţiuni, în special noţiunii de religie. Dacă apartenenţa la una din marile religii tradiţionale nu ridică probleme, în ce priveşte curentele religioase minoritare sau mai puţin răspândite, Curtea a precizat că sintagma de „convingeri religioase” se distinge de noţiunile de „opinii” sau „idei”. Convingerile religioase implică „puncte de vedere care au un anumit nivel de forţă, seriozitate şi de coerenţă”Ca şi în cazurile analizate mai sus, stau în sarcina statelor atât obligaţia negativă de a nu aduce atingere acestor libertăţi cât şi o serie de obligaţii pozitive. Aceste obligaţii pozitive pot include: obligaţia de a asigura persoanelor deţinute posibilitatea de a-şi practica îndatoririle religioase şi de a intra în contact cu un reprezentat al religiei respective, obligaţia de a asigura deţinuţilor hrană corespunzătoare preceptelor religiei căreia aparţin.
[22] Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
[24] Dreptul canonic constituie totalitatea regulilor instituite de biserica referitoare la organizarea internă a acesteia, la raporturile ei cu statul şi cu credinciosii, la unele aspecte ale vieţii credincioşilor. (Dictionar Enciclopedic Roman. ed. 1962, pag.171).
[25] Motive diferite, cum ar fi lipsa de înţelegere reciprocă, incapacitatea de a se deschide reciproc pentru raporturi interpersonale şi altele conduc cu durere la o ruptură adesea ireparabilă a Căsătoriei valid contractate. În mod evident, această situaţie trebuie considerată ca un remediu extrem, după ce orice altă tentativă raţională s-a arătat a fi în zadar.( Papa Ioan Paul al II-lea , Exortaţia Apostolică despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi, FAMILIARIS CONSORTIO,p.109)
[26] Cauzele invocate neconsumării căsătoriei: aversiunea, ura, duşmănia, impotenţa, frica paralizantă.
[27] Stan, Adrian, Drept şi religie,Reflectarea unor instituţii juridice în Biblie, Ediţia a II-a, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p.83
[29] “ Şi au urmat ceea ce şeitanii au născocit în timpul împărăţiei lui Solomon, dar nu a fost necredincios Solomon, ci şeitanii au fost necredincioşi. Ei i-au învăţat pe oameni vrăjitoria şi ceea ce a fost trimis celor doi îngeri din Babel, lui Harut şi Marut. Dar ei doi nu învăţau pe nimeni înainte de a-i spune: “Noi suntem o ispită, deci nu fi necredincios!” Şi au învăţat de la ei doi (chiar şi) cum să semene dezbinare între bărbat şi soaţa lui. Însă ei nu puteau să facă rău nimănui, fără îngăduinţa lui Allah. Ei au învăţat ceea ce le aduce rău şi nu le foloseşte şi totuşi au ştiut că cei care vor dobândi aceasta nu vor avea parte în Viaţa de Apoi. Ce lucru de nimic au dobândit în schimbul vinderii sufletelor lor! Dacă ei ar fi ştiut!“(Coran 2:102)
[30] REPUDIERE, repudieri, s. f. Acțiunea de a repudia și rezultatul ei; respingere, renegare. Când este vorba de repudiere, aceasta poate avea loc numai după ce căsătoria a fost consumată şi duce la separarea soţilor în cursul perioadei de continenţă: în această perioadă, repudierea poate fi revocată. Dacă nu a fost revocată, urmează o nouă perioadă de separare, după care despărţirea este definitivă. În cazul în care soţul pronunţă o a treia repudiere după alte două successive, el nu se mai poate căsători cu femeia respectivă decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta(şi consumată). Deşi soluţia nu este foarte ortodoxă, soţul poate pronunţa de trei ori, una după alta, formula de repudiere, antrenând astfel, o despărţire definitivă, chiar fără respectatea perioadelor de desparţire temporară în cursul cărora poate avea loc împăcarea.
[32] Consimţământul liber şi neviciat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu