Raportul dintre Codul civil și Legea societăţilor 31/1990
Analizând opiniile doctrinare aflăm că noutatea adusă de Codul Civil[1] începând cu 1
octombrie 2011 a fost consacrarea unificării[2]
dreptului privat într-un singur act normativ: Codul civil. Prin adoptarea acestuia s-a intenţionat introducerea concepţiei moniste. Această concepţie este numită astfel întrucât
sugerează că dorinţa legiuitorului a fost de a refuza pluralitatea în sistemul
de drept privat. Intenţia de unificare este declarată expres la expunerea
motivelor care au fundamentat proiectul noului Cod civil[3]:
proiectul „urmăreşte ideea de a promova o
concepţie monistă de reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur
cod” - Codul civil[4] -,
motiv pentru care încorporează
totalitatea reglementărilor referitoare la persoane, relaţii de familie şi
relaţiile comerciale. Noua abordare a „materiei comerciale”[5] se
intemeiaza pe existenta unor categorii distincte de profesionisti , respectiv
persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale, intreprinderilor
familiale care desfăşoarţ activităţi economice şi societăţile comerciale, care
în viziunea noilor reglementări sunt numite „societăţi”.
Subiectul teoriei moniste s-a abordat întotdeauna pe marginea relaţiei drept
civil-drept comercial. Problema
teoretică a autonomiei dreptului commercial(teorie dualistă) şi implicit a
dreptului societăţilor comerciale, a preocupat doctrina timp îndelungat,
subiectul nefiind epuizat nici în momentul de faţă. Teza unităţii dreptului
privat pleacă de la concepţia obiectivă asupra dreptului comercial şi a fost
apărată de Vivante încă din 1937 în lucrarea „Un code unique des obligations”,
care în susţinerea acestei teze afirmă exemplificativ că: „Dacă o cambie este
supusă aceloraşi reguli indiferent de semnatar, de ce să nu fie la fel şi în
cazul contractului de vânzare-cumpărare?”. Aceeaşi tendinţă a fost urmată în
Elveţia, Anglia, Italia (Codul Civil din 1942), Olanda (1970 şi 1976), Québec.[6]
Argumente
care susţin teoria unităţii dreptului privat
ü
Unitatea
regulilor dreptului privat asigură protecţia
necomercianţilor şi nu se mai pune problema situaţiilor în care nonprofesionişti
ar fi neîndreptăţiti, prin aplicarea legii comerciale;
ü
Divizarea drept civil – drept comercial ar da
naştere la dificultăţi de interpretare,
deoarece aceleiaşi instituţii juridice (de exemplu contractului de
vânzare-cumpărare) i s-ar aplica reguli diferite, impunându-se astfel
instanţelor judecătoreşti să se pronunţe, într-o prima fază, asupra
caracterului civil sau comercial al litigiului.
ü
Enumerarea
faptelor de comerţ (art. 3 Cod comercial în prezent abrogat) nu este
limitativă, apare pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor.
ü
Chiar dacă unele ţări nu au o autonomie legislativă,[7]
asta nu înseamnă că nu sunt reguli şi
principii specifice aplicabile numai raporturilor comerciale.
Argumente care susţin autonomia dreptului comercial:
·
Legea comercială se aplică numai raportului juridic dintre comerciant şi necomerciant, nu şi
statutului juridic al acestuia din urmă.
·
Dificultăţile
de interpretare nu sunt un argument hotărâtor, deoarece aceste dificultăţi
există şi în alte ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul maritim).
·
Dificultăţile privind determinarea sferei de
aplicare a dreptului comercial se pot elimina prin formularea limitativă a faptelor de comerţ. În acest sens sunt
prevederile Codului comercial Carol al II-lea din 1938, ce nu a intrat în
vigoare, care prin art. 3 enumeră limitativ actele de comerţ.
·
Autonomia dreptului commercial se reflectă în
evoluţia istorică, precum şi existenţa unor competenţe şi proceduri speciale
aplicabile acestuia. De asemenea întălnim anumite cerinţe specifice, ca: lipsa formalismului, celeritatea relaţiilor
comerciale, seriozitatea, punctualitatea etc.
Înglobarea
dreptului comercial, în integralitatea sa, în dreptul civil a avut ca scop
asigurarea unei reglementări unice şi unitare, comună şi aplicabilă, în mod
egal şi fără nici o distincţie tuturor subiectelor de drept privat (comercianţi
sau necomercinaţi, respectiv profesionişti şi nonprofesionişti).
Odată cu intrarea în vigoare a Codului
civil, potrivit art. 230 lit.c) din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Codului
civil, s-a abrogat Codul comercial din
1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia
dispoziţiilor art. 46-55, 57, 58 şi 907-935, care se abrogă la data intrării în
vigoare a Legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă.
Normele juridice
cuprinse în Codul comercial şi rămase în vigoare vor fi aplicabile în
continuare în raporturile dintre profesionişti. Rămâne în vigoare şi cartea a
II-a “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”, precum şi a dispoziţiilor
art. 948, 953, art. 954 alin. (1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării
în vigoare a Codului maritim. De asemenea, o parte din termenii utilizaţi în
materia comercială sunt înlocuiţi. Astfel, prin art. VII din O.U.G. nr. 79/2011, la data intrării în vigoare a Codului
civil, sintagma “contract comercial”
se înlocuieşte cu sintagma “contract
civil”, iar sintagma “contracte sau
acte de comerţ”, cu termenul “contracte
civile”. În acelaşi sens, potrivit art. 213 din Legea
de aplicare, la data intrării în vigoare a Codului civil, termenii şi
expresiile din legislaţia civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc cu
termenii şi expresiile corespondente din Codul civil.
Ulterior, prin
legea de aplicare a noului cod de procedura civilă, odată cu intrarea în
vigoare a acestuia, şi anume de la data de 15 februarie 2013, din titulatura Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost înlăturat
termenul “comercial”.
Ideea este reluată în materia
obligaţiilor pentru care noua reglementare propune renunţarea la diviziunea
tradiţională în obligaţii civile şi
obligaţii comerciale şi propune abordarea unitară a raporturilor obligaţionale.
I.
În materializarea
acestei idei, în art. 2 alin.1 C.civ. se arată că dispoziţiile Codului civil constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. Ele
reglementează toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane,
ca subiecte de drept civil[8].
Se
consacră astfel aplicarea generală a
dispoziţiilor Codului civil tuturor
persoanelor fizice şi juridice participante la raporturi de drept civil,
indiferent care ar fi calitatea lor de profesionişti sau nonprofesionisti.[9]
Se doreşte să se
consacre expres incidenţa normelor Codului civil asupra raporturilor juridice
care au subiecte de drept calificate, profesioniştii, dar şi asupra aşa numitor
raporturi juridice mixte la care parte este un profesionist şi un alt subiect de
drept civil care nu are această calitate, un profan. Printre categoriile incluse expres de către
legiuitor în sfera profesioniştilor se află şi comercianţii.
Profesionistul este definit prin
raportare la întreprindere. Profesionist este considerat cel care exploatează o
întreprindere. În art. 8 LPA sunt enumerate mai multe categorii de
profesionişti şi se arată că termenul de profesionist îl include pe cel de
comerciant. În art. 6 LPA se arată că referirile din legi la termenul
„comerciant” se consideră a fi făcute la persoana supusă înregistrării în
registrul comerţului. Totuşi, termenul de „comerciant” are, în legislaţia
protecţiei consumatorului şi în legea pomiculturii, sensul clasic al
termenului, prevăzut în această legislaţie specială.
Profesioniştii sunt, în
mod obişnuit: (i) persoanele fizice, cum sunt comercianţii, persoanele
fizice autorizate (PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali şi
persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale; (ii) persoanele
juridice, cum sunt societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste,
regiile autonome, societăţile civile cu personalitate juridică, grupurile de
interese economice. Instituţiile publice care exploatează o întreprindere pot
fi profesionişti în sensul noului Cod civil, indiferent dacă obţin sau nu
profit. Este cazul spitalelor, al universităţilor, al autorităţilor de
reglementare, supraveghere şi control (CSA, BNR, CNVM).
Titulari ai unei
întreprinderi pot fi, însă, chiar şi entităţile fără personalitate juridică,
cum ar fi societăţile simple, societăţile civile fără personalitate juridică,
reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii, fonduri de investiţii,
societăţi de avocaţi, notari, executori judecătoreşti sau practicieni în
insolvenţă) şi grupurile de societăţi, întrucât şi acestea exploatează o
întreprindere, iar exploatarea întreprinderii poate fi un exerciţiu al uneia
sau al mai multor persoane, reunite fie în asocieri cu personalitate juridică,
fie în colectivităţi sau entităţi fără personalitate juridică (fără subiectivitate
proprie, distinctă de asociaţi ori membri).
Nici noul Cod civil,
nici legea sa de punere în aplicare nu conţin o definiţie sintetică a
profesionistului şi nici criterii exprese de stabilire sau identificare a
acestuia, în raport de alţi participanţi la raporturile juridice civile.
Din sistematizarea şi
spiritul reglementării rezultă, însă, că există trei criterii de definire a
profesionistului:
(i)
exerciţiul continuu,
sistematic al unei activităţi, pentru care persoana în cauză îşi asumă un risc;
(ii)
obligaţia de înscriere
în registre publice, pentru opozabilitate faţă de terţi;
(iii)
patrimoniul afectat
exploatării întreprinderii (patrimoniu social sau patrimoniu de afectaţiune).
Întreprinderea, sintetic definită, este
o afacere organizată. Afacerea este o activitate sistematică, orientata într-un
scop specific (de obicei, obţinerea de profit), dar care relevă un risc
asumat. Întreprinderea este o afacere pentru că presupune asumarea unui
risc. Riscul înseamnă posibilitatea de a obţine un profit sau de a suporta o
pierdere. În cazul comercianţilor şi al altor persoane juridice de drept privat
care desfăşoară şi activităţi economice, riscul transformat în pierdere poate
determina insolvenţa titularului întreprinderii. Noul Cod civil defineşte nu
întreprinderea, în sine, ci exploatarea unei întreprinderi, adică exerciţiul
sistematic al unei activităţi economice, cu sau fără scopul de a obţine profit.
[10]Deşi
scopul exploatării întreprinderii nu este exclusiv obţinerea de profit, totuşi,
ponderea numerica şi valorică este dată de întreprinderile menite a obţine profit.
Rezultă că, de regulă,
cel care îşi asumă riscul întreprinderii, pe cont propriu, este titularul
întreprinderii. Dar profesionist este şi cel care exploatează întreprinderea în
numele titularului.
Întreprinderea este,
totuşi, mai mult decât un risc asumat de titularul său: un organism economic
care, pe de o parte, poate fi separat din punct de vedere legal sau faptic, de
titularul său de la un moment dat, fiind posibilă cesiunea acesteia.
Întreprinderea concentrează interesele titularului său actual, dar şi
interesele celor care, într-o anumită măsură, depind de supravieţuirea
întreprinderii. Spre exemplu, salariaţii întreprinderii, creditorii dependenţi
de întreprindere, statul şi comunitatea locală, ca beneficiari de taxe şi
impozite, dar şi ca plătitori de prestaţii sociale pentru cei care şi-ar pierde
locul de muncă prin dispariţia întreprinderii etc.[11]
Codul civil realizează, pe de alta parte, o abordare unitară a raporturilor obligaţionale, renunţându-se la
diviziunea tradiţională în raporturi civile şi raporturi comerciale.[12]
II.
Din punct de vedere
cantitativ (al unicităţii reglementării), maniera concretă de transpunere a
teoriei moniste generează unele
constatări. Caracterul de drept comun al Codului civil este
limitat
prin însăşi conţinutul alin.2 art. 2 doar la anumite materii, şi anume doar la
domeniile la care se referă “litera sau
spiritul” Codului civil.
Art. 2.
Obiectul şi conţinutul Codului civil
(1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile
patrimoniale şi cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil.
(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli
care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale. [art. 3 NCC; art. 278 alin. (1)
C.muncii]
Art. 3.
Aplicarea generală a
Codului civil
(1) Dispoziţiile
prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. (art. 6, 8 LPA)
Dupa cum observam in alineatul 2 dreptul civil constituie „trunchiul
dreptului privat” (a se vedea O.
Ungureanu, Drept civil, p. 16). Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o
altă ramură de drept, reglementând raporturi juridice din asemenea domenii, este eliptică în determinarea semnificaţiei juridice a unor
noţiuni sau acestea nu au o accepţiune specifică ori nu formează obiectul unei
reglementări speciale, se aplică norma corespunzătoare din Codul civil. Uneori,
în alte ramuri de drept există norme care prevăd expres completarea lor cu
dispoziţiile legislaţiei civile, ca drept comun. Este cazul, spre exemplu, al
Codului muncii, al cărui art. 278 alin. (1) dispune: „dispoziţiile prezentului
cod se întregesc (….) în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul
raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei
civile”. Alteori, aplicarea prevederilor legii civile se face în mod tacit,
deoarece nu există prevederi exprese care să dispună acest lucru (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 16-17).
În cazul în care legea nu dispune, se aplică uzanţele (obiceiul sau cutuma şi
uzul profesional). În categoria acestora, evident, uzurile profesionale sunt
prioritare, mai ales că acestea sunt, de regulă, „codificate”, adică reunite în
colecţii elaborate de organizaţii abilitate, motiv pentru care ele sunt
prezumate că există (în timp ce cutumele trebuie dovedite de cel care le
invocă).
Ca urmare, Codul civil
nu va fi dreptul comun pentru întreaga materie comercială, ci doar pentru acele
domenii ale relaţiilor profesionale la care se referă litera sau spiritul
Codului civil- cum este, de exemplu, materia obligaţiilor. Există însă
numeroase domenii care rămân în afara
reglementării Codului civil şi pe care nici litera şi nici spiritul
Codului civil nu le vizează: societăţile
comerciale, procedura insolvenţei, raporturile cambiale, grupurile de societati
etc.[13] Rămân în
afara sferei de reglementare a noului Cod civil statutul organic şi obligaţiile
profesionale ale profesioniştilor, care sunt reglementate prin legi speciale.
Societăţile
comerciale sau mai corect spus SOCIETĂŢILE, sunt reglementate de Legea nr. 31/1990” [14]sau „Legea Societăţilor” şi
definite chiar în primul articol:
Art.1
(1) In vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice si persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăti cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
(2) Societăţile prevazute la alin. (1) cu sediul în România sunt persoane juridice române.
(1) In vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice si persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăti cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
(2) Societăţile prevazute la alin. (1) cu sediul în România sunt persoane juridice române.
Normele relative la bunuri, persoane, familie şi drepturi nepatrimoniale
au un potenţial redus de aplicabilitateîn materia societăţilor.
III.
Se renunţă la criteriul de aplicare a normelor speciale,
caracterul obiectiv[15] al actelor şi
faptelor de comerţ (aşa cum se întampla sub imperiul Codului comercial) fiind
înlocuit de criteriul subiectiv al calităţii subiectului de drept de a fi
profesionist chiar dacă, în alte ramuri de drept,
astfel de subiecte ar acţiona în regim de drept public (de exemplu, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale intră sub incidenţa art. 2 NCC şi, deci, a
Codului civil atunci când acţionează ca subiecte de drept privat).
Rezultă de aici că, structural,
Codul civil guvernează în materia dreptului privat, ceea ce îl
deosebeşte de reglementările aparţinând dreptului public. Ca urmare, în pofida celor afirmate în art. 3 alin.1
C.civ. vor exista particularităţi ale reglementărilor aplicabile raporturilor
juridice în funcţie de calitatea de profesionist, respectiv nonprofesionist
a părţilor.[16]
IV.
Dreptul civil devine un drept comercial.
Patrimoniul de afectaţiune, fiducia, contractul de adeziune, clauzele
standard, uzurile, contractele comerciale tipice(comision, report, cont curent,
agenţie, expediţie, transport,societate) vin din dreptul comercial sau dreptul
afacerilor şi remodelează celelalte contracte.
Iar regimurile matrimoniale,care pot fi create prin contracte între soţi,
au fost determinate de presiunea comercianţilor care, având afaceri care
implică un mare număr de stakeholder-i, sunt interesaţi să pună patrimoniile
lor de afectţiune profesională la adăpost de un eventual partaj sau de un
sechestru judiciar care ar bloca afacerea.
V.
De asemenea, prin
metoda de reglementare şi anume aceea a egalităţii părţilor (a se vedea:
Gh. Beleiu, Drept civil, p. 25; G. Boroi, Drept civil, p. 13-14),
el este distinct de ramurile de drept bazate pe metoda de reglementare a
subordonării părţilor (de exemplu, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul muncii etc.).
De altfel deplina egalitatea a parţilor a fost afectată, care a fost
considerată piatra unghiulară a dreptului privat pe tot parcursul sec. XIX şi
al primei jumătăţi a secolului XX, pentru că presupunea libertatea de
negociere, care însemna voinţa liberă de a contracta. Afacerile au demonstrat
că această voinţă liberă în cazul contractelor de adeziune sau contractelor
forţate este rară.(...)Impreviziunea este o instituţie creată de profesionişti,
ghidaţi de necesitatea de a îmbrăca într-o haină juridică realităţi faptice şi
economice inerente activităţii lor.(...)Raporturile juridice în care sunt
implicaţi profesioniştii se caracterizează prin risc, încredere şi
continuitate, care sunt întru totul stăine dreptului civil. [17]
VI.
Buna credinţă este
ridicată la rangul de clauză contractuală implicită[18],
de unde concluzia că, după un timp în care fiecare va da în judecată pe
oricine, ne vom întoarce la solutiile non-conflictuale şi ne-juridicizate ale
disputelor.
De altfel, oamenii
de afaceri au aplicat înca de la începutul crizei aceasta schema de bun simt, a
revizuirii contractului fără apelul la judecator, pentru că, pe de o parte,
apelul la justitie este costisitor si cronofag (la Bucuresti termenele in litigiile
comerciale sau de muncă sunt si de 18 luni de la depunerea cererii!), iar pe de
alta parte, razboiul judiciar produce victime nu numai între părţile litigante ci
si victime colaterale. Un proces poate afecta afacerea şi, implicit, ii poate
afecta pe stakeholder-i afacerii (persoanele care depind de afacere, cum sunt
salariaţii, furnizorii de utilităti, băncile, statul etc) sau pe cei care sunt
in relaţii de afaceri cu una dinte părti (clienti sau furnizori care, vazând
caracterul “războinic” al partenerului lor de afaceri, s-ar putea sa înceapă să
il evite). [19]
Legea Societăţilor în Titlul I,respectiv primele 4 articole, descrie
dispoziţiile generale cu privire la societăţi, referitor la constituirea
societăţilor, naţionalitate, forme, patrimoniul social, răspunderea asociaţilor
şi a acţionarilor şi numărul minim de asociaţi.
Următoarele titluri sunt structurate în funţie de existenţa societăţii,
adică constituire, funţionare, modificare act constitutiv, excluderea şi
retragerea asociaţilor, dizolvarea, fuziunea,divizarea şi lichidarea. Societatea
europeană, infracţiunile şi dispoziţiile tranzitori, care .Aceste titluri
specifică etapele pe care le parcurge o societate de-a lungul existenţei
sale.Codul Civil nu reglementează aceste etape, asta nu inseamnă că Legea
societăţilor nu se poate întregi în lipsă de reglementare cu acesta. Chiar în
dispoziţiile tranzitorii a legii găsim articolul 2911care afirmă că: Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului Civil şi ale Codului de procedură civilă.
Doar că în caz de conflict de legi legea specială va prevala conform
principiului Specialia
generalibus derogant. [20] Regulile din
materia persoanelor juridice,obligaţiilor şi dispoziţiile de drept
internaţional privat nu sunt reluate în legea societaţilor, ele se regăsesc în
Codul civil. Astfel putem reţine că intre Codul civil şi legea societaţilor
există o strânsă legătură, Codul civil fiind complementar legii. Mai trebuie să
avem în vedere şi faptul că această complementaritate se poate constata şi
între Legea 31/1990 şi alte
legii speciale care reglementează diferite instituţii specifice dreptului
societar precum piaţa de capital(Legea nr.297/2004), registrul
comerţului(Legea nr.26/1990), înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici
şi mijlocii(Legea nr. 346/2004), operaţiunile de leasing şi societăţile de
leasing(O.G. nr. 51/1997).
Pentru
încheiere doresc să termin această
lucrare într-o notă mai realist, dar nejuridică citându-l pe marele spririt
universalist Leonardo
da Vinci “Simplicity is the ultimate sophistication.”
În aceste conditii să sperăm că simplificarea, respectiv unificarea dorită prin
intermediul Codului Civil să fie benefică cadrului legislativ, nu un procedeu
care să îngreuneze desfăşurarea relaţiilor juridice din domeniul societar. Consider că şi leguitorul poate fi privit ca
un artist care pune la dispozitia practicienilor “opera” sa de arta. Creatia nefiind desavarşită , doar prin
interpretarea corecta a acesteia se poate atinge finalitatea ei. Realitatea
juridică ne confirmă că altele au fost
aşteptările după intrarea în vigoare a Codului civil, finalizarea acestui proces necesită timp şi conjugarea eforturilor
legiuitorului, doctrinei şi jurisprudenţei, dacă se va considera că un asemenea
demers este oportun să fie continuat.
Bibliografie:
1.
Duţu
Mircea, Noul Cod civil român:
recodificare, reformă, progres juridic, Editura Universul Juridic,
Bucureşti;
2.
Stanciu Cărpenaru,Dreptul comercial, în conditiile Noului Cod
civil, în Curierul Judiciar nr.10/2010;
3.
Dumitru Mazilu, Perspectivele
dreptului privat român, în Jurnalul de studii juridice, supliment 1/2012;
4.
Piperea Gheorghe,Introducere în dreptul contractelor
profesionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 5; Buta, Gh., op. cit., p. 62; Uliescu, M. (2011) Cuvânt înainte la Noul Cod
civil. Comentarii., coord. M. Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti;
5.
Georgescu, I.L.
(2002) Drept
comercial român,
vol. I, Editura All Beck, Bucureşti;
6.
Maria
Dumitru, NOUL COD CIVIL: TEORIA MONISTĂ ÎNTRE INTENŢIE ŞI
REALITATEA Universitatea “Petre Andrei” din
Iaşi, Facultatea de Drept
7.
Codul civil http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-2-obiectul-si-continutul-codului-civil-dispozitii-generale
8.
Buta
Gheorghe, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat, în Noul Cod civil. Comentarii., coord. M.
Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
9.
Smaranda
Angheni, Drept comercial. Bucureşti : C.H. Beck, 2013.
10.
Cristina FLORESCU Despre dreptul
comercial in lumina noului Cod civil – intre traditie si modernitate http://www.juridice.ro/177215/despre-dreptul-comercial-in-lumina-noului-cod-civil-intre-traditie-si-modernitate.html
11.
Modificarile Legii societatilor
comerciale nr. 31/1990 datorate intrarii in vigoare a Noului Cod Penal | Pro
Legal http://pro-legal.ro/modificarile-legii-societatilor-comerciale-nr-311990-datorate-intrarii-in-vigoare-a-noului-cod-penal/#ixzz33JqPnqAC
12.
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica
Constantinovici, Ioan Macovei Noul Cod
Civil - Comentariu pe articole Bucureşti Editura C.H.
Beck 2012
13.
Stanciu
Cărpenaru, Tratat
de drept comercial român. Conform noului Cod civil,Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2012
14. Vicentiu-Traian
Ramniceanu, Elemente de guvernare corporatista in dreptul societar al Uniunii
Europene „Dreptul societar în România şi în Uniunea
Europeană”, Editia a III-a, Academia Română, 20 noiembrie 2013
15.
Piperea
Gheorghe, Concepţia monistă a noului Cod Civil între intenţie şi realitate sau
despre noul Cod (Civil )Comercial, Studiile şi cercetările juridice Noile coduri ale României, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
16.
Blog Gheorghe
Piperea articolul intitulat Cine se teme de Noul Cod Civil? http://www.piperea.ro/blog/gheorghepiperea/cine-se-teme-de-noul-cod-civil/
[1] Intrat în
vigoare prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prin Legea sa de punere in
aplicare nr. 71/2011, modificată prin OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
[2] În această unificare, sau armonizare putem întâlni
amprenta sistematizării la nivel international a dreptului societar.Un studiu
care dezbate evoluţia dreptului societar este intitulat „Dreptul
societar în România şi în Uniunea Europeană”, Editia a III-a, Academia
Română, 20 noiembrie 2013 de Vicentiu-Traian Ramniceanu, Elemente de guvernare corporatista in dreptul
societar al Uniunii Europene.
[3] Cu privire la necesitatea adoptării unui nou cod civil versus modificarea celui existent , a se
vedea Duţu, M. (2011) Noul Cod civil: o etapă importantă în
dezvoltarea dreptului român modern, în
Noul Cod civil. Comentarii.,
coord. M. Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 15 şi urm.;
[4] S-a afirmat că denumirea
noului act normativ – „Codul
civil” – este inadecvată conţinutului său - a se vedea, Duţu, M., op.
cit., p. 35;
[6] G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, Curs de
dreptul societăților comerciale, Ed. Universul juridic, București, 2010, pag.
13.
[7] În unele țări
(Italia, Elveţia) s-a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil,
simplificându-se astfel raporturile juridice.
[8]
Buta, Gh. (2011) Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat, în Noul Cod civil. Comentarii., coord. M.
Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 60;
[9] Expunerea de
motive se recunoaştere că actul normativ consacra diferenţieri de regim juridic
în funcţie de calitatea de profesionist, respectiv nonprofesionist, a celor implicaţi
în raportul obligaţional. Asemenea dispoziţii, care se regăsesc în tot corpusul de drept privat dovedesc
inconscvenţa legiuitorului care, deşi afirmă teoria monistă, totuşi instituie
aceste diferenţieri.
[10] Flavius-Antoniu Baias, Eugen
Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei Noul Cod Civil - Comentariu pe articole Bucureşti Editura C.H. Beck
2012
[12] Piperea, Gh.
(2011) Introducere în dreptul
contractelor profesionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 5; Buta, Gh., op. cit., p. 62; Uliescu, M. (2011) Cuvânt înainte la Noul Cod
civil. Comentarii., coord. M. Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, p. 11
[13]
Codul civil exclude reglementările privind societăţile
comerciale, reglementări care se regăsesc în Codul civil eleveţian, olandez sau
italian. Excluderile sunt oarecum de înţeles dacă avem în vedere că modelul
care a stat la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al
provinciei Quebec din statul federal Canada, adoptat în 1991. Acest model nu
cuprinde reglementări care trebuie să se regăsescă în cazul unui stat unitar în
comparaţie cu reglementările unei provincii, care se completează, desigur, cu
reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menţiona reglementările
privind sistemul bancar, ori societăţile comerciale, norme care se regăsesc
numai în legi federale. Prin neluarea în considerare, ca model, a unor coduri
moniste europene care fac parte din tradiţia juridică romano-germanică.
[14] La data de 1 februarie 2014 a intrat in vigoare
Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal. La aceeasi data a intrat in vigoare
Legea nr. 187/2012 de punere in aplicare a Noului Cod Penal (“Legea nr.
187/2012”) care aduce o serie de modificari mai multor acte normative, printre
care si Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale („Legea nr. 31/1990”
sau „Legea Societatilor”).
Majoritatea modificarilor aduse vizeaza
Titlul VIII din Legea nr. 31/1990, capitolul Contraventii
si infractiuni. Printre noutatile introduse, cele mai importante constau
in: micsorarea limitelor de pedeapsa, prevederea pedepsei amenzii in mod
alternativ cu pedeapsa inchisorii pentru majoritatea infractiunilor, precum si
extinderea ariei persoanelor care pot avea calitatea de subiect activ la
savârsirea infractiunilor prevazute de Legea nr. 31/1990.
[15]Comercialitatea e detasata de
profesiunea de comerciant. Se determină potrivit elementelor intrinseci ale
raportului juridic respectiv, pe baza a două criterii:unul pozitiv- faptele de
comerţ erau cele declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective(art. 3
pct.1-20C.com),dar erau şi unele fapte de comerţ care doar erau prezumate a fi
comerciale art4 C.com-si unul negativ-art. 5 Nu se poate considera
ca fapt de comert cumpãrarea de producte sau de mãrfuri ce s-ar face pentru
uzul sau consumul cumpãrãtorului, ori al familiei sale; de asemenea, revânzarea
acestor lucruri si nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau
cultivatorul le are dupã pãmântul sãu, sau cel cultivat de dânsul. .
[16]Unii autori constata ca aceste
dificultati sunt intampinate si de alte tari, care odata cu incercarea de-a
unifica dreptului privat constata un
declin al codificarii. Situaţia este întâlnită şi în celelalte sisteme de drept
care au dorit să adopte o reglementare monistă a normelor de drept privat. În
Italia s-a realizat doar o unificare formală a celor două materii, concentrând
într-o lege unică norme de natură diferită cărora le-a păstrat specificitatea.
Codul italian - care nu a înglobat nici el dreptul maritim - a lăsat în afara
sa norme cu vădit caracter comercial cum sunt cele referitoare la apărarea
fondului de comerţ, la societăţile comerciale, la unele contracte. Despre Codul
civil italian se afirmă că nu a reuşit să unifice dreptul privat, dreptul
comercial trăind mai departe ca un drept aparte în acelaşi corp de lege, ca un
drept al întreprinzătorilor, deci ca un drept profesional. Georgescu, I.L.
(2002) Drept
comercial român,
vol. I, Editura All Beck, Bucureşti;
Şi în Elveţia, unde o reglementare unică reuneşte materia comercială şi cea
civilă, unificarea celor două ramuri de drept este mai mult formală decât reală
şi substanţială, întrucât s-au menţinut unele norme destinate exclusiv
comercianţilor. Codul elveţian al obligaţiilor reuneşte şi el formal materia
civilă şi pe cea comercială. În pofida aparenţei unităţii dreptului privat şi
acest act normativ menţine unele norme rezervate exclusiv comercianţilor precum
şi instituţii comerciale întregi, astfel încât, în Codul eleveţian al
obligaţiilor, a continuat să existe un drept propriu al comercianţilor. Buta, Gh. (2011)
Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat, în Noul Cod civil. Comentarii., coord. M.
Uliescu, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti.
În ciuda preocupărilor din unele ţări de adoptare a noi coduri şi, la nivel
european, de elaborare a unui cod al contractelor şi obligaţiilor se vorbeşte,
din ce în ce mai mult, de un declin al codificării, în general, sub toate
formele sale moderne, novatoare sau administrative, fiind identificate două
cauze principale: transformarea societăţii noastre şi denaţionalizarea
dreptului. Duţu,
M. (2013) Noul Cod civil român:
recodificare, reformă, progres juridic, Editura Universul Juridic,
Bucureşti
[17] Mai multe detalii in articolul
scris de Gheorghe Piperea intitulat Concepţia monistă a noului Cod Civil între
intenţie şi realitate sau despre noul Cod (Civil )Comercial care face parte din
studiile şi cercetările juridice Noile coduri ale României, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011 p. 22-24
[18] art.
1170 din Cod dispune că părţile trebuie să manifeste bună credinţă atât la
momentul negocierii, cât şi pe parcursul executării contractului
[19] Blog
Gheorghe Piperea articolul intitulat Cine
se teme de Noul Cod Civil? http://www.piperea.ro/blog/gheorghepiperea/cine-se-teme-de-noul-cod-civil/
[20] Specialia
generalibus derogant este un
principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la
norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul
respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma
specială.
Deoarece norma generală reprezintă situația de drept comun, iar
norma specială constituie excepția, trebuie respectate două reguli:[1]
·
norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant,
·
norma generală nu derogă de la norma specială - generalia specialibus non derogant.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma
specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub
incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de
norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma
generală
