Cuprins
Abrevieri
C.pr.
civ. - Codul de procedură civilă
C.
civ. - Codul civil
O.G.
-Ordonanța Guvernului
O.U.G.-
Ordonanța de Urgență a Guvernului
Art.
- articolul
Alin.
–alineatul
Ed.
-Editura
ed.
-ediția
op.cit.
-opera citată
ÎCCJ-
Înalta Curte de Casație și Justiție
Recursul, este o cale de atac care de-a lungul anilor a
avut diferite trăsături, pentru a evidenția evoluția acestei instituții este
necesar să facem o scurtă incursiune istorică.
În anul 1861 a fost înființată Curtea de Casație și
Justiție, din această dată, recursul a fost reglementat de legea instanței
supreme ca o cale extraordinară de atac. Această situație a durat până la
modificarea adusă de Legea 1/1911, numită procedura civilă ardeleană, care
reglementa recursul în art. 548-562, ca o cale ordinară de atac, doar
revizuirea, numită ”reînnoirea proceselor”
era calificată ca o cale extraordinară de reformare.
Prin legea Curții de Casație din 20 decembrie 1925 și mai
apoi Legea nr.394/1943 pentru accelerarea judecăților în materie civilă și
comercială, recursul a fost reglementat ca o cale de reformare extraordinară,
împotriva hotărârilor judecătorești date în apel sau în primă și ultima
instanță, prin care se tinde la proclamarea dreptului obiectiv, indiferent de
cazul particular care a provocat recursul. Astfel, recursul conferea instanței
competente să-l rezolve, un rol esențialmente de control și de autoritate.[1]
Prin Legea nr. 18 din 1948 recursul a fost transferat în
Codul de procedură civilă, ca o cale ordinară de atac, alături de apel.
Înalta Curtea de Casație și Justiție soluționa aproape
toate recursurile și de aceea era supraaglomerată, din aceste motive s-au luat
diferite măsuri pentru rezolvarea problemei, precum ședințe de dimineață și
ședințe de după-amiază; sporirea numărului de complete la aceeași secțiune;
compunerea diferită a completelor în funcție de hotărârea care se atacă (de
regulă 7 consilieri, dar și 5 consilieri sau, când se schimba jurisprudența
secției, 15 consilieri); toate secțiile și completele țineau, potrivit art. 34
alin. (1) din Legea din 12 iulie 1939, cel puțin patru ședințe pe săptămână etc.
Deci se încerca să se acopere numărul mare de cauze, recursul fiind o perioadă
chiar de ordin constituțional și, în orice caz, mijlocul prin care se încerca
asigurarea unei practici unitare la nivelul țării.[2]
Cum prin Decretul nr. 132/1952 dispozițiile referitoare
la apel au fost abrogate, în perioada iunie 1952 – iulie 1993 recursul a
fost singura cale de atac de reformare.[3]
Alături de acesta a continuat să existe recursul extraordinar, recursul în
supraveghere sau cererea de îndreptare cum a fost ulterior denumită.[4]
În perioada 1993-2010 au existat două mari modificări, respectiv
prin Legea nr. 59/1993 și prin O.U.G nr. 138/2000.
Prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus apelul în C.
pr.civ, dar, din nefericire, recursul după modelul Codului 1948 a fost
reglementat în continuare ca o a doua cale ordinară de atac, alături de apel,
deși trăsăturile sale erau cele ale unei căi extraordinare de atac.
Adoptarea acestei legi a constituit un moment de
referință în reformarea sistemului judiciar, reintroducerea apelului a
determinat și înființarea curților de apel, competente, ca și tribunalele, să
judece ambele căi ordinare de atac-apelul și recursul. Curtea Supremă a
dobândit competența soluționării recursurilor declanșate împotriva hotărârilor
curților de apel, în fapt una limitată datorită consacrării plenitudinii de
competență a judecătoriilor și a criteriului valoric ce separă atribuțiile pe
verticală a instanțelor.[5]
Este ușor de imaginat că, în aceste condiții, recursurile
fiind soluționate, în marea lor majoritate, de curțile de apel, nu se putea
realiza o practică judiciară unitară la nivelul întregii țări.[6]
Această lege a restructurat art. 304, introducând 11
motive de recurs[7],
în majoritate actuale, a căror incidență atrăgea soluția casării, ce de regulă
era cu reținere în fața tribunalelor și a curților de apel și cu trimitere dacă
era pronunțată de instanța supremă.[8]
Prin O.U.G nr. 138/2000, recursul a fost înscris în cod
ca o cale extraordinară de atac, dar din punct de vedere al competenței nu s-au
produs modificări. Era calificat ca singura cale extraordinară de formare, doar
pentru motive de nelegalitate. Ca noutate a renăscut modificarea hotărârii
pentru motivele de fond. Până la
aprobarea O.U.G. nr. 58/2003 s-au adus modificări la competența instanțelor,
cererea de recurs, propunerea de probe.
Noul Cod de procedură civilă și-a propus să revină la
sistemul existent în România până în anul 1948 și care există în țările Uniunii
Europene, respectiv judecătoria să fie instanță de excepție în ce privește
judecata în primă instanță iar tribunalul să fie instanța de drept comun.
Această soluție, înscrisă în art. 94-95 din Noul Cod de procedură civilă face
ca instanțe de drept comun în ce privește judecata apelurilor să fie – pe bună
dreptate, deoarece de aceea au fost înființate – curțile de apel, iar Înalta
Curte de Casație și Justiție să fie instanță de drept comun în ce privește
soluționarea recursurilor, astfel cum prevede și art. 483 alin. (3) din Noul
Cod de procedură civilă. În acest fel, se permite într-adevăr ca Înalta Curte
de Casație și Justiție să-și îndeplinească misiunea de a asigura, prin
soluționarea quasitotalității recursurilor, interpretarea și aplicarea unitară
a legii de către toate instanțele judecătorești.[9]
Definiția legală a
căilor de atac o regăsim în articolul 29 Cod de procedură civilă, care vorbește
despre noțiunea de acțiune civilă în care se încadrează și căile de atac,
reprezentând o parte componentă din totalitatea mijloacelor procesuale
prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una
dintre părți sau a unei situații juridice, dar și pentru asigurarea apărării
părților în proces. Căile de atac în procedura civilă sunt reglementate de
dispozițiile Codului de procedură civilă în Titlul II, începând cu articolul
456 până la 513. În primul capitol la dispozițiile generale legiuitorul a
enumerat în articolul 456 calea de atac ordinară, respectiv apelul și căile
extraordinare de apel, recursul, contestația în anulare și revizuirea. Din
această clasificare în căi de atac ordinare și extraordinare decurge principiul
dublului grad de jurisdicție, care e relativizat.[10]
Analizând
criteriile de clasificare ale căilor de atac observăm că recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, de
regulă nesuspensivă de executare și comună.
Au caracter ordinar căile de atac, care nu necesită o
reglementară specială a cazurilor de exercitare, spre exemplu apelul sub
actuala legiferare. Recursul este reglementat ca o cale de atac extraordinară[11],
ceea ce înseamnă că poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele
expres și limitativ prevăzute de lege, după cum este precizat și în expunerea
de motive”o cale extraordinară de atac,
exercitată, esențialmente doar în cazurile excepționale în care legalitatea este
înfrântă.” Această calificare se
regăsea deja în Legea Înaltei Curții de Casație și Justiție, de unde a fost
transferată prin Legea nr.18/1948 în Codul de procedură civilă, fiind o cale de
atac ordinară, alături de apel până în anul 1952, când prin Decretul nr.
132/1952 dispozițiile referitoare la apel au fost abrogate și recursul a rămas
până în anul 1993 singura cale de atac. Prin legea nr. 59/1993 s-a revenit la
sistemul Codului 1948 iar recursul a fost păstrat, alături de apel ca și cale
ordinară de atac. Prin O.U.G nr 138/2000 recursul a fost înscris și în cod ca o
cale extraordinară de atac.[12]
După criteriul instanței competente să judece calea de
atac, recursul este o cale de atac de reformare, alături de apel. Reformarea însemnând,
schimbarea reînnoirea de o instanță superioară, a unei hotărâri pronunțate de
judecătorul a cărui soluție e contestată. Pe de altă parte retractarea înseamnă
retragerea, revenirea asupra unei hotărâri, analizând motivele invocate, și anulând
hotărârea sau schimbând–o, dacă există temeiurile respective, intrând în
competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Căile de atac de
retractare sunt contestația în anulare și revizuirea.
În
funcție de împrejurarea dacă exercitarea căii de atac provoacă sau nu o nouă
judecată în fond căile de atac pot fi devolutive, apelul și nedevolutive ,
recursul, recursul în interesul legii. Căile de atac nedevolutive declanșează
controlul asupra hotărârii atacate fără ca, de regulă, să determine o nouă
judecată în fond, iar posibilitățile probatorii sunt limitate adeseori la
înscrisuri.
Această distincție o putem observa doar la mijloacele de
probă ce se administrează pentru calea de atac propriu-zisă și nu în cazul rejudecării procesului ca și consecință a admiterii
căii de atac. În acest caz art. 501 alin.(4) arată
că în cazul rejudecării după casare, cu
reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.
În funcție de împrejurarea dacă termenul prevăzut pentru
exercitarea căii de atac și exercitarea însăși a acelei căi suspendă sau nu
executarea hotărârii atacate, recursul a rămas, în principiu nesuspensiv de
executare, fiind detaliate prevederile referitoare la competența de soluționare
a cererii de suspendare, în funcție de momentul la care este formulată în
raport cu transmiterea dosarului la instanța de recurs. Așadar cererea de suspendare de judecă de
către un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condițiile
legii, în cazul în care cerea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la
instanța de recurs, ori de completul de filtru, după desemnarea acestuia; în
cazul în care s-a fixat termen în ședință publică, cerea de suspendare se
soluționează de completul care judecă recursul pe fond, în mod corespunzător, a
fost eliminată posibilitatea președintelui instanței de a dispune asupra
suspendării.
Prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014[13] pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, s-a modificat
acest art. 484 alin. (1), având următorul cuprins: Recursul
suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, precum şi în
cazurile anume prevăzute de lege. În concluzie observăm că au fost excluse
din conținutul reglementării anterioare hotărârile în cauzele privitoare la
strămutarea de hotare, deoarece aceste hotărâri nu pot fi atacate cu recurs,
așadar nu mai putem spune nici faptul, că acestea sunt suspensive.
În alin 2 la cererea
recurentului formulată în condițiile art. 83 alin. (2) și (3), instanța
sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii
atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1).
În funcție de titularul dreptului de exercitare a căilor
de atac, sau altfel spus de faptul dacă părțile au sau nu acces direct la
exercitarea acestora recursul poate fi declarat de părți și de procuror, deci
este o cale de atac comună.[14]
Procesul civil este guvernat de principii care privesc
activitatea instanțelor, altele privesc conduita părților procesuale, alte
principii sunt strâns legate de modul de derulare a procesului civil.[15]
În continuare voi prezenta principiile care se referă strict la exercitarea
recursului, acestea fiind legalitatea, neînrăutățirea situației în propria cale
de atac, succesiunea căilor de atac, disponibilitatea, unicitatea căii de atac,
dreptul la apărare, urmând să fie analizate separat.
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de
important și a cărui aplicare e incontestabilă în orice sistem procedural.
Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și vizează
determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau
retractarea unei hotărâri judecătorești.[16]
Chiar și Constituția prevede expres acest principiu, pe care îl regăsim în art.129 : Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile
interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii,
deci nu se pot folosi alte căi de atac în afară de mijloacele procedurale de reformare
sau de retractare a unei hotărâri judecătorești, decât cele prevăzute de lege.
Principiul legalității căilor de atac este de asemenea consacrat
în art. 457C.
pr. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute
de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile
din dispozitivul ei. Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la
calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de
a exercita calea de atac prevăzută de lege. Dacă instanța respinge ca
inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată
în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea
de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată,
din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a
pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este
cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Scopul pentru care a fost astfel reglementat
este pe deoparte că acest principiu este expresia principiului din articolul 7
care stabilește că procesul civil se desfășoară conform cu dispozițiile legii,
pe de altă parte se dorea evitarea promovării de către instanțele judecătorești
a unor căi de atac care nu sunt prevăzute de lege.[17]
Numit în latină non
reformation in peius nu a fost consacrat, expres în vechiul codul de
procedură civilă o perioadă îndelungată, doar doctrina și jurisprudența considera că acest principiu trebuie aplicat
și în procesul civil, pentru aceeași rațiune pentru care se aplica în procesul
penal, respectiv echitatea și umanismul social, valori care trebuie protejate
de către stat. În urma modificării și completării Codului de procedură civilă
prin O.U.G. nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele semnalate. [18]
În reglementarea actuală, s-a menținut acest principiu,
care se regăsește în articolul 502 C.pr. civ. intitulat
neînrăutățirea situației în propria cale de atac se referă strict la calea de atac a
recursului; la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după
casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 481 sunt
aplicabile în mod corespunzător. Coroborând acest articol cu articolul 481[19], care formulează
principiul la nivelul căii de atac al apelului, constatăm ca indiferent că este
vorba despre exercitarea căii de atac a apelului, sau a recursului acest
principiu se materializează în dreptul părții care atacă hotărârea în mod
solidar, să beneficieze de o hotărâre, care nu poate fi mai grea decât cea stabilită
în hotărârea atacată. Hotărârea putând fi reformulată numai în favoarea (in melius) părții care a exercitat calea
de atac sau pentru care această cale de atac a fost exercitată, nu însă în
defavoarea(in peius) acelei părți.[20]
Se pune întrebarea ce se întâmplă în cazurile
în care ambele părți exercită această cale de atac? În literatura juridică s-a afirmată
în acest caz nu s-ar putea vorbi despre o veritabilă excepție de la neînrăutățirea
situației părților, deoarece în asemenea situații calea de atac a părții este
respinsă, fiind admisă calea de atac exercitată de partea adversă.[21]
Principiul succesiunii căilor de atac sau ierarhia căilor de atac, cum îl
mai numesc unii autori[22],
decurge din sistemul piramidal de organizare al instanțelor. Din această cauză
recursul este o cale de atac subsecventă, de regulă poate fi exercitat numai
după judecarea apelului. Acesta nu poate fi declarat omisso medio, adică atât timp cât partea are la îndemână calea
ordinară de atac, apelul, precum putem observa în art. 459 alin.(1).
Astfel, se schimbă optica anterioară în care apelul nu era deschis tuturor
tipurilor de litigii și se stabilește regula de exercitare a apelului, iar a căilor extraordinare de atac atât timp cât
este deschisă calea de atac a apelului.[23]
În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat,
recursul este inadmisibil. Principiul omisso
medio derivă din ierarhia căilor de atac și funcționează și în acele
ipoteze în care apelul a vizat doar parțial hotărârea atacată, partea din
hotărârea apelată neputând face obiectul recursului.[24]
Totuși trebuie să menționăm că
există o derogare, pe care o întâlnim reglementată la art. 459 alin. (2),
potrivit căreia o hotărâre susceptibilă de apel și recurs, poate fi atacată,
înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă
să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt
expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbal dată în fața instanței
a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal. În acest caz,
recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a
normelor de drept material.
Când vorbim despre exercitarea căilor extraordinare de atac, nu mai putem
spune că funcționează acest principiu, deoarece în art.459 alin.(3) este
enunțat expres faptul că acestea(recursul, contestația în anulare,revizuirea),
pot fi exercitate și concomitent, în condițiile legii, recursul judecându-se cu
prioritate.
Dacă se cumulează mai multe căi de atac, având în vedere că recursul se
soluționează fie de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat
hotărârea care se atacă, fie de instanța supremă, iar contestația în anulare și
revizuirea de instanța a cărei hotărâre se atacă, nu va opera prorogarea de
competență, ci fiecare instanță va soluționa calea de atac potrivit competenței
legale.[25]
2.4 Principiul disponibilității părților în procesul
civil
Căile de atac, ca de altfel întregul proces civil nu este
guvernat de principiul oficialității, ca procesul penal, ci de opusul acestuia,
de principiul disponibilității. Părțile au la îndemână drepturile procesuale,
pot dispune de acestea prin simpla manifestare de voință în sensul exercitării mecanismului
judiciar al controlului judecătoresc. Pentru exercitarea căilor de atac
extraordinare trebuie îndeplinite de către titular a tuturor condițiilor cerute
de lege pentru formularea unui recurs, contestația în anulare ori revizuire.
Principiul
unicității căii de atac este reglementat la art. 460 alin. (1) C.pr.civ.
astfel, cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o
singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate
motivele existente la data declarării acelei căi de atac. Per a
contrario, dacă legea ar prevedea un termen de exercitare diferit, pentru
anumite motive, s-ar putea exercita aceeași cale de atac de mai multe ori.[26]
În cazul
recursului nu putem vorbi despre exercitarea de mai multe ori a acestei căi de
atac, cum spre exemplu am putea întâlni o excepție de la principiul unicității
căilor de atac,în cazul revizuirii.[27]
Alin. (2) prevede că dacă prin
aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă
în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală. Iar
dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau
incidentale[28],
dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în
întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă
nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este
supusă căilor de atac în condiţiile legii.
În cazurile când se soluționează și
cererile principale, accesorii, incidentale, termenul de apel sau, după caz, de
recurs este cel de drept comun[29], chiar dacă prin legi
speciale se prevede altfel.
Acest principiu care
are valoare constituțională[30]și
trebuie respectat ca atare, deoarece în tot cursul procesului, părțile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. În procesul
civil, părțile în virtutea principiului disponibilității pot decide dacă aleg
sau nu un avocat. Soluția este criticată[31],
și se consideră că ideal ar fi ca cel puțin în fața ÎCCJ și eventual a curților
de apel, părțile să fie apărate prin avocat.
La recurs acest
principiu capătă o nuanțare aparte, respectiv în art. 13 alin. (2) teza a doua:
cererile şi concluziile părţilor nu pot fi
formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu
excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la
gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept; în art. 83 alin. (3)la redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către
un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13
alin. (2); şi în art. 486 alin.
(3)menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi
c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale
art. 87 alin. (2) rămân aplicabile. Astfel considerându-se încălcate principiile dreptul la apărare în faza
recursului.
Cu privire la această
problemă a fost admisă o excepție de neconstituționalitate[32],
care s-a soluționat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014, obiectul
excepției l-au constituit dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83
alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă.[33]
Curtea a reținut următoarele
argumente pentru admiterea excepției: măsura
reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este
proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ
în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.
Curte constată că dispoziţiile legale criticate
au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a
exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent. De
asemenea, dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie şi din
perspectiva recurentului din moment ce această dispoziţie constituţională nu
vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de
judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac
împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o
instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din
părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să
exercite calea de atac, aceasta nu-şi va putea valorifica şi apăra drepturile
în faţa instanţei de recurs.
Mai mult, Curtea reţine că obligaţia
reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului
echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept
fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac,
iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce
afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie.”[34]
Cu toate acestea
reținem că doar în cazul persoanei fizice se admite introducerea unui recurs
fără ca aceasta să fie reprezentată de un avocat, în cazul persoanelor juridice
dispoziția privind obligativitatea reprezentării de un consilier juridic se va
menține.
Din expunerea de motive a codului de procedură civilă
aflăm că scopul pentru care competența soluționării recursul în principiu îi
revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, este asigurarea practicii unitare la nivelul întregii țări. ICCJ
devine instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor, de asemenea
această viziune este împărtășită pe plan european, și se consideră a fi cea mai
ideală în ceea ce privește asigurarea interpretării și aplicării unitare a
legii la nivelul întregii țări. Prin excepție cazurile în care recursul nu este
judecat de ICCJ sunt prevăzute expres de lege, când recursul e judecat de
instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea care a fost atacată.[35]
Legiuitorul dorește astfel să impună o oarecare rigoare
și disciplină în procesul civil, evitând introducerea recursului în mod abuziv
sau informal (care nu se încadrează în motivele de recurs amintite la articolul
483). Necesitatea acestei reglementări se impune deoarece recursul vizează
numai aspecte de legalitate, după model european.[36]
În expunerea de motive observăm o indignare a legiuitorului față de deputați și
senatori din comisia specială parlamentară de analiză a Codului, despre care
afirmă că „nu au făcut un efort să înțeleagă rolul textului”.[37]
Obiectul recursului îl constituie
hotărârile care pot fi atacate cu recurs, adică hotărârile date în apel (hotărâri date în calea de atac ordinară a apelului
exercitată împotriva hotărârilor date în primă instanţă,dacă legea nu prevede
altfel și hotărârile pronunţate în apelul exercitat împotriva unor hotărâri
date în ultimă instanţă deşi, potrivit legii, ar fi trebuit date în primă
instanţă, după distincţiile făcute de art. 466 C.pr.civ.)[38], cele date, potrivit
legii, fără drept de apel, precum și alte
hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege(hotărâri supuse
recursului, fie ca unică cale de atac, sau hotărâri care pot fi atacate
pentru că au fost date în alte cale de atac decât apelul (plângere, contestaţie
etc.), și hotărâri care pot fi supuse atât apelului cât și recursului, dar
părțile, având la îndemână principiul disponibilității, decid să atace
hotărârea direct cu recurs)[39].
De regulă hotărârile date în apel sunt supuse recursului,
cu excepția acelor cazuri în care legea prevede expres că hotărârile sunt
supuse exclusiv căii de atac a apelului. Astfel de exemplu C.pr. civ. prevede
următoarele situații:
·
hotărârea
prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2)[40]-
nesolicitarea părților a introducerii în cauză a terțului indicat de judecător
este supusă numai apelului-art. 78 alin. (5);
·
încheierea prin care se încuviinţează cererea necontencioasă
este executorie și este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de
un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este
definitivă-art.534 alin. (2);
·
cererea de repunere
în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în termen de 15
zile de la încetarea împiedicării. Judecata cererii se face cu citarea
părţilor, prin hotărâre supusă numai apelului, potrivit dreptului
comun.-art.710 alin. (2);
·
contestația la executare-excepție făcând hotărârile pronunțate în temeiul art.
712 alin.(4)[41] și 715 alin. (4)[42]-
și a contestației la titlu-art. 718
alin. (1);
·
dacă nu s-a dispus
restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2),
cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare.
Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai
apelului-art.724 alin. (3);
·
hotărârea
dată cu privire la validarea popririi este supusă numai apelului, în termen de 5
zile de la comunicare - art.791;
·
dacă părţile nu se
înţeleg, instanţa de executare va stabili, prin încheiere, suma cu care
creditorul va participa la distribuirea sumelor realizate prin urmărire, precum
şi modul de fructificare a acesteia, astfel încât ratele datorate să fie
plătite cu precădere din dobânzile încasate, iar dacă acestea sunt
insuficiente, se vor imputa asupra capitalului. Încheierea se dă cu citarea în
termen scurt a părţilor şi este supusă numai apelului-art.871 alin. (2);
·
partajul judiciar-art.
935 alin. (2);
·
încheierea prin
care se soluţionează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de
către instanţă, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu
luarea măsurii. Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de
la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi
cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor-art.954 alin.(3);
·
dacă debitorul va
da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la
cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera
de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin
încheiere supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la
instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Dispoziţiile art. 953 alin. (4) se aplică în mod corespunzător-art.957 alin.
(1)
·
cererea de
sechestru se judecă de urgenţă în camera de consiliu, cu citarea părţilor.
Încheierea este executorie şi este supusă numai apelului, în termen de 5 zile
de la pronunţare - art.961 alin. (2);
·
hotărârea de partaj
este supusă numai apelului. Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale
incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată
asupra cererii principale. Acelaşi este şi termenul pentru exercitarea căii de
atac, chiar dacă se atacă numai soluţia dată asupra partajului. Aplicarea
criteriilor prevăzute la art. 987 nu poate fi cenzurată pe calea recursului -
art.995 alin (3);
·
ordonanța președințială - art.999 alin.(1);
·
hotărârea
dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului-art. 1004 alin.(3);
·
oferta de plată -
art.1010 alin.(2);
·
cererile cu valoare redusă, hotărârea judecătoriei este supusă
numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare-art. 1033 alin.(1);
·
evacuarea -
art.1042 alin. (5);
·
opoziția la cererea de uzucapiune, încheierea sau, după caz, hotărârea este
supusă numai apelului. - art.1052.
alin. (8).[43]
Chiar și în C.civ. sunt prevăzute hotărâri supuse doar
apelului:
·
hotărârea asupra
cererii de anulare a actelor emise de organele persoanei juridice-art.216 alin.
(3);
·
hotărârea asupra
opoziției privind reorganizarea persoanei juridice-art. 234 alin.(4);
·
hotărârea asupra
opoziției privind dizolvarea persoanei juridice-art.247;
·
hotărârea asupra
opoziției la executare, în urma notificării - art.2452 alin. (3);[44]
Există
acte normative speciale, modificate prin Legea nr. 76/2012, care prevăd că
hotărârile sunt supuse doar apelului:
·
hotărârea pronunțată asupra
contestației în material cambiei, biletului la ordin și cecului - art.62 din
Legea nr. 58/1934 și art. 54 din Legea nr. 59/1934(art. 16 și 17);
·
hotărârea pronunțată asupra
opoziției în material societăților și hotărârea asupra excluderii art. 62 alin.
(3) și 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990(art. 18);
·
hotărârile în materie de invenție
- art. 49 și 57 din Legea 64/1991 (art.20);
·
hotărârile în materia
desenelor și modelelor industriale-art.25 din Legea nr.129/1992(art.21);
·
hotărârile în materia
mărcilor-art.88 din Legea 84/1998(art.29);
·
hotărârile în materia protecției noilor soiuri
de plante-art. 40 și 41 din Legea nr.255/1998(art. 30);
·
hotărârile în materie de
adopție-art.74 alin(5) din Legea nr.273/2004(art.50);
·
hotărârile judecătorului
sindic în materia insolvenței și a concordatului preventiv-art.8 din Legea
nr.85/2006(art.59);și art. 6 și 15 din Legea nr.381/2009(art.70);
·
hotărârile în material pensiilor publice și a
dialogului social - art.155 din Legea nr.263/2010 și art. 16 din Legea
nr.62/2011(art. 72 și 73)[45];
·
art.11 alin. (1) din O. G
nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, încheierile sunt supuse numai
apelului;
·
art.34 alin. (2) teza I din O.G nr.2/2001
privind regimul juridic al contravențiilor, dacă prin lege nu se prevede
altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu
apel.[46]
·
art.43 alin. (1) din O.U.G.
nr.91/2013, cu referire la hotărârile judecătorului sindic
Hotărârile date în primă instanță care
pot fi atacate doar cu recurs, fără drept de apel reprezintă excepția în
această materie, așadar ele trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege. De
exemplu:
·
dacă
instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât
este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de
competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la
instanţa ierarhic superioară-art. 132 alin. (4);
·
renunţarea
la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de
instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când
renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă-art.406 alin.(6);
·
hotărârea
este supusă recursului, care se judecă de instanţa ierarhic superioară celei
care a luat act de renunţarea la dreptul pretins. Când renunţarea are loc în
faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de
Completul de 5 judecători-art.410;
·
hotărârea
care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare. Când perimarea se constată de
o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul
de 5 judecători-art.421 alin. (2);
·
hotărârea
prevăzută la art. 436[47]
poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară-art.437 alin.
(1);
·
hotărârea
care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată, pentru
motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară-art. 440;[48]
·
dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este
recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului
de 5 judecători. - art. 513 alin. (6);[49]
·
art.
10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recursul
împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă
de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar
recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel de judecă de Secția de contencios
administrative și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege
organică specială nu se prevede altfel.[50]
·
recursul
împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii în
materie disciplinară - art.51 alin.(3) din Legea nr.317/2004 [51]
În obiectul recursului pot fi incluse și
încheierile premergătoare[52]
și cele prin care se finalizează procesul, chiar dacă art.483 nu le
menționează. Încheierile premergătoare în principiu nu pot fi atacate decât odată cu hotărârea asupra fondului atacată
cu recurs[53].
Există însă și încheieri
premergătoare care nu sunt supuse nici unei căi de atac, cum ar fi încheierea
de amendare și de obligare la plata unor despăgubiri este executorie și
împotriva ei se poate face numai cerere de reexaminare, asupra căreia se decide
prin încheiere definitivă-art.191 C.pr.civ,
încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin
care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins
recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3)[54]-art. 53
alin. (2) C.pr.civ., încheierea de admitere a cererii de asigurare art. 361
alin. (1) C.pr.civ., încheierea de administrarea probei asigurate -art 362
alin.(2) C.pr.civ. nu sunt supuse nici unei căi de atac.[55]
Există încheieri care pot fi
atacate separate cu recurs, la instanța superioară, cum sunt cele asupra
suspendării, cu excepția cazului când suspendarea a fost dispusă de ÎCCJ;
încheierea pronunțată în apel prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de
intervenție voluntară - art. 64 alin.(4); încheierea prin care s-a încuviințat
de către curtea de apel în primă instanță un sechestru asigurător sau o poprire
asiguratorie - art. 959. Încheierile de îndreptare sau de lămurire a hotărârii
ori de înlăturare a dispozițiilor potrivnice sunt supuse acelorași căi de atac
ca și hotărârile în legătură cu care s-a luat măsura solicitată.[56]
Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate de către
judecătorie în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i)[57],
pronunțate de tribunal în cele privind navigația civilă și activitatea în
porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de
expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
500.000 lei inclusiv.
Acest articol trebuie corelat cu art. XVIII din Legea
nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispozițiile
art. 483 alin. (2) din Legea nr.
134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de
1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a
prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului
hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind
navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de
asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea
prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile
în bani în valoare de pana la 1.000.000 lei inclusiv.
Trebuie să facem o
precizare importantă la art. 483 alin.(2), deoarece întâlneam în textul de lege
o contradicție, respectiv era vorba despre
hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. f) C.pr.civ.,adică cele date în cazul
strămutării de hotare, care nu sunt supuse recursului, iar pe de altă parte în
art. 484 alin. (1) C.pr. civ. prevedea că recursul suspendă de drept executarea
hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare. Acest diferend a fost
soluționat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, având următorul
cuprins: "Art. 484. - (1) Recursul suspendă de drept executarea hotărârii
în cauzele privitoare la desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror
lucrări cu aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege."
În urma acestei modificări se clarifică situația cu privire la strămutarea de
hotare, aceste hotărâri neputând fi atacate cu recurs.
De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de
instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă
instanță sunt supuse numai apelului.[58] În doctrină s-a criticat faptul că
aceste hotărâri nu pot fi supuse recursului chiar dacă scopul excluderii
acestora era inițial, ca instanța supremă să nu fie supraaglomerată.[59]
Scopul recursului este formulat în alin.(3) conform
căruia, acesta urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile
de drept aplicabile. În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se
soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat
hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
În articolul 458 întâlnim reglementate
subiectele căilor de atac, reprezentate de părţile
aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit
legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.
Adică atât apelul, cât și recursul poate fi exercitat,
doar de către părțile care au luat parte la procesul în care s-a pronunțat soluția atacată. Părțile[60] în această etapă a
procesului sunt numite recurent, respectiv cel care introduce cererea de
recurs, iar intimat cel împotriva căruia se adresează aceasta, pe lângă aceștia
au această calitate și intervenientul voluntar sau forţat. În ce priveşte
intervenientul accesoriu, trebuie să se ţină seama că exercitarea căii de atac
de către acesta este subordonată declanşării controlului judiciar de partea a
cărei apărare a sprijinit-o, în caz contrar calea de atac promovată doar de
intervenientul accesoriu fiind neavenită, astfel cum dispune art. 67 alin. (4)
C.pr.civ.
Având în vedere art. 435 alin. (1), potrivit căruia
hotărârea este opozabilă şi succesorilor părţilor, şi în aplicarea
dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 C.Pr.Civ, rezultă că şi avânzilor-cauză le
este deschis exerciţiul căii de atac: succesori universali, cu titlu universal,
cu titlu particular, dacă decesul părţii sau transmiterea dreptului ce a făcut
obiectul judecăţii (transmitere ce a operat prin acte între vii sau pentru
cauză de moarte) a avut loc în intervalul dintre pronunţarea hotărârii şi
împlinirea termenului pentru declararea căii de atac.
Pe de altă parte, şi creditorii chirografari, în calitate
de avânzi-cauză, în temeiul art. 1560 C.Civ, pot exercita recursul pe calea
acţiunii oblice, subrogatorii, în numele debitorului lor, cu excepţia cauzelor
cu caracter strict personal.
Articolul 458 teza finală C.pr.civ. prevede că dreptul de a uza de exerciţiul căilor
de atac poate aparţine şi altor organe sau persoane, potrivit legii, această
dispoziție prezintă o derogare de la regula potrivit căreia recursul poate fi
exercitat din interes personal. Astfel, deşi procurorul nu este parte în
procesul civil, întrucât rămâne străin de raportul de drept substanţial
soluţionat prin hotărârea judecătorească, el poate să exercite căile de atac,
în condiţiile art. 92 alin. (4) C.Pr.Civ. Articolul 37 C.Pr.Civ. recunoaşte, în
cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, legitimare procesuală şi
altor persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, fără a justifica
un interes personal, pot introduce cereri sau formula apărări, acţionând pentru
apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în
situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori
general.
Pe de altă parte, potrivit celor comentate la art. 442
C.pr.civ., întrucât o parte a doctrine admite[61] că şi un terţ desăvârşit
de proces poate formula o cerere de îndreptare a erorilor materiale din
cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti şi, având în vedere că încheierea prin
care se soluţionează o asemenea cerere incidentală este supusă aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat (art. 446), reiese că,
în acest caz şi numai împotriva încheierii d e soluţionare a cererii de
îndreptare, terţul are legitimare procesuală de a formula apel sau recurs, după
caz, potrivit căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea a cărei
îndreptare s-a cerut; această legitimare a terţului nu este însă niciodată
incidenţă în cazul cererilor formulate în baza art. 443 (lămurirea hotărârii şi
înlăturarea dispoziţiilor contradictorii) şi art. 444 (completarea hotărârii).
De asemenea, conform art. 444 alin. (3) C.Pr.Civ.,
cererea de completare a hotărârii se poate formula şi de martori, experţi,
traducători, interpreţi sau apărători, atunci când instanţa a omis să se
pronunţe cu privire la drepturile lor. Ca atare, hotărârea separată, pronunţată
în condiţiile art. 444 alin. (2), va putea fi atacată cu recurs, conform art.
446 C.Pr.Civ., dacă hotărârea asupra fondului sau hotărârea prin care instanţa
s-a desesizat şi a cărei completare s-a cerut este ea însăşi susceptibilă de
recurs, după caz; deci, martorii, experţii, traducătorii, interpreţii sau
apărătorii părţilor, deşi nu au calitatea de părţi în proces, pot declara calea
de atac împotriva hotărârii separate prin care s-a soluţionat o astfel de
cerere incidentală, pentru că o dispoziţie expresă a legii prevede în acest
sens.[62]
În
cazul recursului incident și a celui provocat, calitatea de recurent o poate
avea numai intimatul din recursul principal, iar calitatea de intimat partea
potrivnică în cazul recursului incident și un alt intimat, sau o terță persoană
care a figurat, în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, dar nu
este parte în recursul principal, în cazul recursului provocat.[63]
Recursul se exercită de către partea nemulțumită de hotărârea pronunțată
într-un litigiu, care trebuie să-și întemeieze cererea pe cel puțin unul dintre
motivele prevăzute limitativ de lege în art. 488 alin.(1) C.pr.civ., acestea
constituind cauza recursului și fiind următoarele:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat
parte
la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât
cel
stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost
schimbată,
cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a
altei instanţe, invocată în condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a
căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de
drept material.
Motivele de casare au caracter legal, deoarece după cum am observat sunt prevăzute
în art. 488 pct. 1-8 C.pr.civ.,fiind instituite prin dispoziții procedurale
speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la
situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, vizând numai
nelegalitatea hotărârii atacate [64]
și au ca efect casarea[65]
hotărârii atacate.[66]
Recursul trebuie invocat conform dispozițiilor din art. 488 alin.(2), adică
recursul nu se poate exercita fără să se fi uzat de calea apelului (desigur
când aceasta este deschisă de lege), tot astfel în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost
valorificate mai întâi în apel. Conform textului, motivele de casare pot fi
primite dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării
apelului. Pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în
primă instanţă, în timp ce pe parcursul judecării apelului pot apărea motive
care privesc exclusiv această fază procesuală şi care, pe cale de consecinţă,
pentru a putea fi invocate în recurs, trebuie în primul rând valorificate în
termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Aşa fiind, o nulitate relativă
săvârşită în cursul judecăţii apelului, care nu a fost invocată în termenul
prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. b) NCPC, nu va putea fi invocată ca motiv
de recurs.
În schimb, ca o excepţie de la regulă, credem că poate fi reţinută situaţia
în care exista autoritate de lucru judecat chiar la data judecăţii litigiului
în primă instanţă, iar excepţia nu a fost invocată nici în faţa acestei instanţe
şi nici în calea de atac a apelului. Faţă de dispoziţiile art. 432 NCPC,
rezultă că această excepţie poate fi invocată oricând în cursul procesului,
chiar înaintea instanţei de recurs. [67]
Acestă soluție accentuează caracterul subsidiar al recursului,
motivele de
casare neputând fi primite decât dacă ele nu puteau fi invocate pe calea
apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen,
au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Exercitarea acestora se limitează la cazurile și
condițiile strict prevăzute de lege, deoarece de regulă instanța de apel este
cea chemată să înlăture nedreptățile și încălcările unor norme.
În continuare vom analiza
fiecare motiv de casare în parte, exemplificând unele ipoteze cu spețe concrete
din jurisprudență.
Primul motiv de casare este în situația când
instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Alcătuirea instanței se
analizează atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Dacă instanţa nu a fost alcătuită
potrivit dispoziţiilor legale, înseamnă că nu s-a respectat numărul de
judecători prevăzut de lege pentru compunerea instanței respective[68], ori completul nu s-a
constituit din organele și persoanele cerute de lege(grefier, procuror,
asistenți judiciari).[69] Tot în acest caz putem să
vorbim și despre alcătuirea completului din care face parte o persoană
incompatibilă, ori s-a admis cererea de abținere sau recuzare și totuși
persoana respectivă a făcut parte din complet. Chiar și în cazul judecătorilor
magistrați, dacă își depășesc atribuțiile stabilite în art. 23 alin.(1) lit.
a)-d)[70] din Legea nr.303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, putem vorbi despre o alcătuire
nelegală a completului. Probleme de compunere pot apărea și în cazul completului
de divergență, când în completul inițial este inclus și președintele instanței
sau vicepreședintele, președintele de secție ori un judecător desemnat de
președinte.[71]O altă ipoteză arătată în doctrină[72]este
cazul în care se califică greșit calea de atac și cauza nu e soluționată de
către instanța competentă, astfel nerespectându-se numărul judecătorilor
investiți cu soluționarea cauzei.
Pentru a se pronunța asupra
acestui motiv de casare, instanța de recurs va analiza încheierile de ședință
în care sunt trecute cererile formulate de părți pe parcursul procesului,
precum și hotărârea finală, care cuprinde în practica numele judecătorilor care
au luat parte la judecată, conform art. 425 alin. 1 lit. a C.pr.civ., ca și
mențiunea privitoare la participarea la judecată a procurorului.[73].Încheierile și hotărârea
trebuie semnate de judecător și de grefier. Acest motiv de casare, de regulă este
de ordine publică, adică poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, care este însă
obligată să-l pună în discuția părților.
Al doilea motiv de casare[74]este în cazul în care hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet
de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Acest motiv de casare este expresia
principiului continuității, consacrat în art. 19 C.pr.civ, conform acestuia judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi
înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Articolul 214 C.pr.civ reia
principiul continuității din procesului civil, și-l reglementează sub
titulatura de continuitatea instanței, accentuând importanța acestuia; astfel membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână
aceiaşi în tot cursul judecăţii. În cazurile în care, pentru motive temeinice,
un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi
înlocuit în condiţiile legii. Dacă această înlocuire a avut loc după ce s-a dat
cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.
Sintetizând, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.
488 pct. 2 C.pr.civ. atunci când: hotărârea este semnată pentru toți membrii
completului de judecată de un alt judecător care nu a făcut parte din complet;
dispozitivul hotărârii, întocmit cu ocazia pronunțării (minuta), este semnat de
alt complet de judecată decât cel care a semnat hotărârea redactată ulterior[75]; în cazul amânării
pronunțării[76],
hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei ce au judecat fondul pricinii;
hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât cel desemnat aleatoriu
pentru soluționarea cauzei; s-a schimbat compunerea completului cu încălcarea
legii.
Cazurile în care compunerea instanței poate fi schimbată
sunt prevăzute în lege(de exemplu în urma incompatibilității absolute ori a
abținerii sau recuzării în celelalte cazuri de incompatibilitate) sau în
Regulamentul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești[77].
Și în acest caz existența motivului de casare este
verificat cu ajutorul încheierilor de ședință, inclusive încheierea de
dezbateri și a hotărârii pronunțate și este un motiv de casare de ordine publică, adică poate fi invocată
de oricare dintre părți, de procuror sau de
instanță din oficiu, care este însă obligată să-l pună în discuția părților.
Analizând dintr-o perspectivă mai pragmatică acest motiv,
întâlnim invocarea acestuia de Instanța
supremă[78], care a decis că
soluționarea cauzei de către alți judecători decât cei care au participat la
dezbaterea în fond a litigiului atrage nelegalitatea hotărârii.
Într-o altă speță[79] s-a statuat că, având în
vedere că rectificarea practicalei deciziei recurate prin înlocuirea
(menționarea corectă) a numelui judecătorului care realmente a luat parte la
dezbaterea în fond a pricinii s-a produs după ce aspectul invocat de petent în
cererea de îndreptare fusese dedus judecății instanței de recurs,
constituindu-se într-un prim motiv de casare, precum și faptul că din completul
care a pronunțat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care
nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii, în temeiul art. 488 pct. 2
C.pr.civ. s-a impus casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Tot în practică[80] s-a decis că, având în
vedere că nu este permis ca un complet de judecată să pronunțe hotărârea și
altul să o redacteze și să o semneze, sancțiunea este nulitatea hotărârii
astfel pronunțate, în baza art. 488 pct. 2 C.pr.civ.[81]
Al
treilea motiv poate fi invocat când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în
condiţiile legii. Competența de ordine publică, trebuie
interpretată conform art.129, astfel necompetenţa
este de ordine publică în următoarele cazuri:
1. în cazul
încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul
încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad;
3. în cazul încălcării
competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte
instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
E
foarte important de reținut că doar în aceste cazuri se poate invoca motivul al
treilea de casare, nu și în cazul competenței de ordine privată.
De asemenea, la
acest motiv trebuie să avem în vedere condițiile cerute de art. 130 pentru
invocarea excepției de necompetență. Așadar necompetenţa generală a instanţelor
judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare
a pricinii. Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie
invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Necompetenţa de ordine
privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Dacă necompetenţa nu
este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă
nu va putea cere declararea necompetenţei. De asemenea art. 1071 alin. (2) prevede
un caz în care vorbim despre necompetenţa internaţională a instanţei române, și aceasta putând fi
invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac.
Acest motiv de casare
vizează hotărârile date în situația în care
prin hotărârea recurată s-a încălcat competența altei instanțe, prin
urmare nu poate fi invocat acest motiv, dacă prin declinarea greșită în favoarea
unei altei instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională, instanța și-a
încălcat propria sa competența[82], deoarece art.132 alin. (3)
prevede că, dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă
nici unei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti
competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Într-o speță[83], instanța a constatat că,
din actele și lucrările dosarului, nu rezulta valoarea imobilului revendicat
pentru a se putea stabili incidența în cauză a cazului de casare prevăzut de
art. 488 pct. 3 C.pr.civ., aceasta presupunând verificări de fapt inadmisibile
în recurs, conform dispozițiilor art. 492 C.pr.civ.
Al patrulea motiv de casare este întâlnit, când instanţa a depăşit atribuţiile
puterii judecătoreşti, în sensul că prin activitatea sa nu respectă, principiul
constituțional al separației puterilor de stat, respectiv pătrunde în
activitatea organelor care exercită puterea legislativă și cea executivă. În aplicarea legii într-un
caz concret nu trebuie ca judecătorul să se substituie legiuitorului sau
organelor de executare, deoarece astfel acesta ar comite un ”exces de putere”,
prin care se încalcă ordinea constituțională și interesul public.
După cum s-a arătat în doctrină[84], rolul judecătorului a
sporit, principiul legalității a evoluat, impunând inclusiv supremația normelor
obligatorii ale dreptului european asupra dreptului intern.
În
acest context instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești când: săvârșește
un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate
face; consfințește cu valoare legală texte abrogate;critică pe legiuitor; aplică
o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de
dispoziții generale; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în
domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în
atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.); încalcă
principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege
organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare,
publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.);refuză să judece pe
motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);
încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată
și prin art. 21 alin. 3 din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C.pr.civ.).
Mai
trebuie să facem o precizare potrivit căreia depășirea puterii judecătorești nu
se poate identifica cu depășirea competenței. Excesul de putere aduce atingere,
principiului separației puterilor în stat, după cum am stabilit, iar
incompetența constă în amestecul unei instanțe judecătorești în atribuțiile
altor instanțe.
Acest motiv de casare se
poate invoca pe calea excepției pe parcursul judecății, iar dacă instanța o
respinge sau omite să se pronunțe, se poate invoca ca motiv de recurs.
Exemple
de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești Deciziei nr. 753/17.02.2011[85], ÎCCJ – Secția Comercială a
reținut: ”având în vedere că toate cele trei părți au consimțit în mod liber la
încheierea actului constitutiv al SC X SA, dispozițiile din acest act
constitutiv, în baza art. 969 Cod civil, constituie legea părților în ce
privește vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale respectivei societăți”.”Instanța de
apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 17 raportat la art. 22 din
statut, deci a aplicat greșit legea, actul constitutiv, așa după cum s-a arătat
mai sus, constituind, în cauza de față, legea părților”! Constatările precizate
ale Înaltei Curți de Casație, Secția Comercială contravin în mod flagrant unor
reguli de bază ale sistemului nostru de drept, iar necunoașterea acestor reguli
ridică serioase semne de întrebare asupra competenței profesionale a
magistraților care fac astfel de raționamente. Astfel, norma juridică este o
regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a
cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Este
de observat că, în nici una dintre variantele menționate, instanțele de
judecată nu au atributul ”instituirii” sau ”recunoașterii” normelor juridice.
Prin constatările precizate, ÎCCJ a săvârșit o imixtiune foarte gravă în
atribuțiile legiuitorului, deoarece a conferit un caracter de normă juridică
unei convenții private, faptă ce reprezintă o încălcare flagrantă a dispozițiilor
constituționale privitoare la separarea puterilor.[86]
Un
alt exemplu, în raport cu dispozițiile Legii nr.69/1991, în vigoare la data
soluționării cauzei, delimitarea comunelor, orașelor, județelor, precum și
modificarea hotarelor acestora se dispun prin lege, fiind un atribut al puterii
executive, iar nu al instanțelor judecătorești.[87]
Motivul cinci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Modalitatea de invocare în recurs a diferitelor încălcări procedurale se deosebesc
în funcție de caracterul normei, care poate fi imperativă sau dispozitivă. Dacă
norma este imperativă, încălcarea acesteia atrage nulitatea absolută, iar dacă
e dispozitivă, sancțiunea pentru încălcarea acesteia este nulitatea relativă. Excepţiile absolute pot fi
invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege
nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai
dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara
înscrisurilor noi. Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică
un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea
neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se
pune concluzii în fond. Există totuși și unele excepții relative care pot fi
invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs. Este vorba doar de
acele excepții pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca printr-un
mijloc procedural legal în fața instanței a cărei hotărâre este atacată. În
această categorie se includ neregularitățile procedurale care vizează însăși
hotărârea pronunțată în apel. Potrivit art. 178 alin. (4) C.pr.civ., partea
interesată poate renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea
relativă.
În practică întâlnim
următoarele situații în care se poate invoca acest motiv: nesemnarea cererii de
chemare în judecată sau a cererii reconvenționale; judecătorii nu au semnat
minuta; nu s-a respectat
principiul oralității[88], a
publicității ședințelor de judecată; s-a încălcat dreptul de apărare ca urmare
a citării nelegale a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea
expertizei nu nesocotirea condițiilor prevăzute la art.335 alin. (1) și art.
338 C.pr.civ; încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și
s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra
fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin
pronunțarea soluției în baza dovezi care nu au fost administrate în cursul
procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din
administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art.254 C.pr.civ.; lipsa
încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de
recuzare; aplicarea greșită a unor texte de lege.[89]
Într-o speță, instanța a decis că, întrucât recurenta nu a fost legal
citată nici în primă instanță și nici în apel, ambele hotărâri sunt lovite de
nulitate, ceea ce impune admiterea recursului pentru motivul de casare prevăzut
de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.[90]
Într-o altă speță, instanța a statuat că niciun judecător nu poate hotărî
asupra unei pricini în lipsa părților și fără legala lor citare. Instanța, în
speță, a constatat că judecata s-a dispus fără citarea pârâtei recurente în
condițiile art. 153 și urm. C.pr.civ., că hotărârea atacată este lovită de
nulitate în condițiile art. 175 alin. 2 C.pr.civ., fiind dat motivul de recurs
prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., a admis recursul, a casat hotărârea
atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.[91]
Cu ocazia rejudecării, instanța va
dispune citarea tuturor părților și va administra toate probele ce se impun în
vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Într-o altă speță, instanța a statuat că
apelul anulat ca netimbrat, în condițiile în care apelanții nu au fost legal
citați, neavând cunoștință de termenul fixat de tribunal pentru judecarea
apelului, atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 pct. 5 C.pr.civ.[92]
Instanța supremă a statuat că, în măsura
în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se
subsumează altui motiv de casare sau de modificare, criticile formulate sunt
încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la
care se susține că a fost nelegal îndeplinit.[93]
Administrarea probei cu expertiză
tehnică efectuată cu nesocotirea prevederilor art. 208 şi art. 209 C.pr.civ. şi
judecarea pricinii cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi a
dreptului la apărare atrag incidenţa prevederilor art.105 alin. 2 C.pr.civ. şi
întrunirea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 5 C.pr.civ.[94]
Atunci când se invocă
nulitatea absolută, acest motiv de casare este de ordine publică, în caz
contrar acest motiv este de ordine privată.
Motivul șase poate fi invocat când hotărârea[95] nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea hotărârii este esențială
pentru părți, deoarece astfel ele pot lua la cunoștință temeiul care a stat la
baza adoptării de către judecător a soluției date și constituie garanție
împotriva unui judecător care s-ar putea comporta ca un arbitru.
În doctrină[96]s-a constatat, că motivarea
reprezintă un instrument de dialog între diferiți destinatari precum instanța
care pronunță hotărârea și părți, cărora se adresează, instanța care pronunță
hotărârea și instanța superioară care efectuează controlul judiciar.
Casarea hotărârii pentru
acest motiv intervine în situația în care există contradicție între considerent
și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este
întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști
ce anume a decis instanța sau în cazul în care există contradicție între
considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din
altele faptul că este întemeiată, o a treia ipoteză este atunci când lipsește
total motivarea dezlegării date de instanță unei anumite chestiuni de fapt sau
de drept sau motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au
legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, o a patra
situație ar fi cu titlu de exemplu dacă judecătorul a motivat confuz, sumar
situația de fapt astfel încât instanța de recurs nu poate să determine în ce
măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată și o altă ipoteză
ar fi dacă instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii
atacate, fără să răspundă motivelor de critică și fără să examineze problemele
care i-au fost deduse spre analiză.[97]
Într-o speță, instanța a
reținut că, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,
tribunalul limitându-se la a reține, în susținerea soluției de respingere a
apelului pârâtului, că nu sunt incidente cerințele art. 480 C.pr.civ., fără a
arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au dus la
soluția pronunțată, o astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul
recursului, a legalității și temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii
echivalând cu o necercetare a fondului pricinii. Prin urmare, se impune casarea
deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția
casării fiind justificată prin aceea că tribunalul, nemotivându-și soluția
pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.[98]
Nemotivarea hotărârii este
un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii. Art. 6 pct. 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar
nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.
Conform jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca
o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși
în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur
și simplu concluziile unei instanțe inferioare.[99]
Curtea de Apel Ploiești a
statuat într-o speță că incidenţa disp. art. 488 pct. 6 c.pr. civ. în situaţia
neanalizării unor motive de apel atrage
casarea şi nu modificarea hotărârii raportat la dispozițiile. art. 312 al. 3
c.pr.civ. în cazul în care omisiunea nu poate fi complinită de către instanţa
de recurs câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele anterioare
anumite aspecte esenţiale, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4
şi 5 C. pr.civ. şi este necesară administrarea unor alte probatorii.[100]
Într-o altă speță, instanţa
de apel a schimbat sentinţa prin aceea că, din cele trei variante de lotizare
întocmite de expert A, B, și C, a
omologat expertiza C. Instanţa nu şi-a motivat în niciun fel soluţia adoptată,
singura aşa zisă motivare constituind-o următoarea frază: „Obiectivele
stabilite au fost încuviinţate astfel încât să fie în concordanţă cu motivele de
apel formulate, care să dispună atribuirea, în natură a bunurilor şi să aibă în
vedere nivelul de stabilire a acestora.” Prin urmare, decizia este nemotivată,
fiind încălcat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie
motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de
fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea. Simpla referire
generică la raportul de expertiză nu constituie o motivare convingătoare, iar,
în această situaţie, este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce
atrage casarea deciziei. Pentru aceste considerente, instanța a admis recursul
declarat de pârât şi a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
acelaşi tribunal.[101]
Există și hotărâri care nu
trebuie motivate, de exemplu încheierea asupra suspendării până la soluționarea
strămutării, hotărârea asupra strămutării, hotărârea asupra divorțului - dacă
ambele părți solicită instanței aceasta.
Acest motiv de casare este
de ordine publică, adică poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, care este însă
obligată să-l pună în discuția părților.
Al șaptelea motiv de casare, este când s-a încălcat autoritatea de lucru
judecat, adică a fost nesocotit principiului res
iudicata pro veritate habetur. Importanţa acordată de actualul cod acestui
motiv de casare rezultă atât din reglementarea sa distinctă, cât şi din
împrejurarea că incidenţa sa nu poate fi înlăturată prin aplicarea principiului
non reformatio in peius.[102]
Potrivit dispoziţiilor art. 432 C.pr.civ, care
prevăd în mod expres că excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi
invocată oricând, chiar înaintea instanţei de recurs, iar ca efect al admiterii
acesteia se poate crea părţii care a declarat calea de atac o situaţie mai grea
decât cea din hotărârea atacată.
Prin autoritate de
lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra
unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și
asupra căreia judecătorul a statuat.[103]
În acest sens, dispoziţiile art. 432 C.pr.civ. prevăd în mod expres că
excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată oricând, chiar înaintea
instanţei de recurs, iar ca efect al admiterii acesteia se poate crea părţii care
a declarat calea de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.
Dacă autoritatea de lucru judecat poate fi invocat oricând, înseamnă că cu atât
mai mult poate constitui și motiv de recurs. Dacă instanța de fond nu se
pronunță asupra acestei cereri, omițând pronunțarea sau respinge cererea , ea
poate fin invocată, direct în recurs.
Acest motiv de casare,
bineînțeles este de ordine publică.
Ultimul motiv de casare se ivește atunci când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Trebuie să precizăm că se
face diferență între normele de drept procesual și cele de drept material, doar
acestea din urmă constituind obiectul motivului de casare. Încălcarea normelor
procesuale se sancționează cu nulitatea, iar încălcarea normelor de drept substanțial
poate fi motiv de recurs.
Încălcarea sau aplicarea
greșită a normelor de drept material, se produce în momentul în care hotărârea
este dată prin adăugarea la lege sau prin omisiunea unor condiții, prevăzute de
lege sau dacă aplicarea acesteia a fost una greșită.
De exemplu: instanța aplică
o normă generală nesocotind existența normei speciale; instanța aplică o normă
care nu este incidentă în speță; instanța aplică legea română, deși raportul
juridic cu element de extraneitate este guvernat de legea străină; sau dacă
instanța dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de
fapt. În acest caz, hotărârea este greșită nu numai dacă textul este clar și
interpretarea lui greșită este evident, dar și în cazul în care este obscure,
deci susceptibil de interpretare, dar interpretarea dată nu este corectă.[104]
Potrivit articolului 485 C.pr.civ., termenul de recurs este de 30 de zile
de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art.
468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător. Asta
înseamnă că pentru cazurile de echivalență și cele care duc la întreruperea
termenului, precum și pentru termenul de recurs în cazul procurorului, se
aplică dispozițiile de la apel.[105]
Acest termen, în care se poate introduce recursul este un termen de drept
comun, la fel ca în cazul introducerii apelului. Bineînțeles că întâlnim
dispoziții legale speciale care restrâng acest termen, instituind câteva
excepții, cum ar fi: pentru atacarea încheierii prin care s-a respins
recuzarea, dacă hotărârea este definitivă se prevede un termen de 5 zile de la
comunicare-art.53 alin. (1) teza a II-a;
pentru atacarea încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de
intervenție, formulată în apel este prevăzut un termen de 5 zile de la
pronunțare pentru partea prezentă și de la comunicare pentru partea în lipsă -
art.64. alin. (4);recursul se poate exercita împotriva încheierii prin care s-a
admis/dispus suspendarea judecății ori încheierii prin care s-a dispus
respingerea cererii de repunere pe rol a procesului cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului –art. 414 alin. (2); exercitarea
recursului în cazul hotărârii de perimare - de 5 zile de la pronunţare,
potrivit art. 421 alin. (2) NCPC; recursul exercitat împotriva încheierii prin
care se soluționează cererea de sechestru asigurător sau poprire asiguratorie
dacă competența de primă instanță aparține curții de apel - art. 954, 959, 971
alin. (1); dacă instanța respinge prin încheiere sesizarea Curții
Constituționale, recursul trebuie exercitat la 48 ore de la pronunțare - art.
29. alin. (5) din Legea nr. 47/1992; în material protecției și promovării
copilului-art. 128. din Legea nr. 272/2004 prevede un termen de recurs de 10
zile de la comunicare; în cazul încheierilor privind înscrierea asociaților
pensionarilor se acordă un termen de 10 zile, care curge de la pronunțare
pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei care au lipsit art.10
alin.(3) din Legea nr.502/2004; în materia contenciosului administrative,
termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare, dacă se atacă hotărârea de
suspendare a executării actului, și de 15 zile de la comunicare, în cazul
hotărârii de fond - art. 14. alin.(4), art. 15, art.20 alin.(1) din Legea nr.
554/2004.[106]
În ceea ce priveşte întreruperea termenului de recurs sunt aplicabile
dispoziţiile art. 469 care reglementează cazurile în care intervine
întreruperea termenului de apel, respectiv: moartea părţii care are interes să
formuleze apel şi moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În practica judiciară[107]
s-a decis, sub imperiul vechiului cod, că împrejurări precum schimbarea numelui
în cursul procesului fără ca partea să fi încunoştinţat instanţa despre acest
fapt sau declararea recursului împotriva unei încheieri de îndreptare a
hotărârii nu sunt de natură să proroge termenul prevăzut de lege pentru
introducerea recursului.[108]
Calculul acestui termen se realizează conform art.181 alin. (1) pct. 2.
C.Pr.Civ., adică nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și
nici ziua când acesta se împlinește. Termenul de recurs fiind un termen imperativ,
legal și absolut.
În cazul în care cererea de recurs nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de
acesta care primeşte cererea va stabili lipsurile şi îi va cere recurentului să
completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este
posibil, ori în scris, dacă recursul a fost trimis prin poştă, fax, poştă
electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face
înăuntrul termenului de recurs. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de
acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de recurs nu
este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult5 zile de la expirarea
termenului de recurs, în care să se depună completarea sau modificarea cererii.
Pentru nerespectarea termenului intervine sancţiunea decăderii din exercitarea
dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel și soluţia pe care urmează a o pronunţa instanţa
în ceea ce priveşte calea de atac va fi aceea a anulării recursului.[109]În
doctrină[110]
întâlnim o altă părere conform căreia recursul declarat peste termen nu va fi
anulat, așa cum dispune art.185 alin.(1) C.pr.civ. pentru actul de procedură
tardiv, ci va fi considerat tardiv formulat și se va respinge.
Spre deosebire de apel, recursul
doar în mod excepțional este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că
suspendarea cererilor, ca sancțiune intervine doar în cazurile limitativ
prevăzute de lege. Pentru mai multe detalii ne vom referi la acest subiect în
cadrul acestui capitol la secțiunea a 4-a, intitulată suspendarea executării.
Din interpretarea art. 485 alin. (2) rezultă că declararea recursului peste
termen trebuie să fie invocată de intimat prin întâmpinare sau această
împrejurare să reiasă din dosar. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea ca această
neregularitate să fie invocată ulterior depunerii întâmpinării, iar pentru
dovedirea ei să se încuviinţeze administrarea de probe, altele decât actele
dosarului. În schimb, în condiţiile regulatei invocări a depăşirii termenului
de recurs, nici o dispoziţie nu opreşte instanţa să permită recurentului a
dovedi că recursul a fost făcut în termen (de exemplu, prin depunerea la dosar
a recipisei de predare la poştă a corespondenţei conţinând cererea de recurs).[111]
Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:
a) numele şi
prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită
recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care
formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,
precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea.
Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în
străinătate, așadar acest text normativ
nu face diferență între recurentul care domiciliază în România și acela care
locuiește în altă țară. Persoanele care se află în străinătate(altele decât personalul
misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să
lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii
de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, prin
Ministerul Afacerilor Externe; alţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în
interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc, prin
organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea
care i-a trimis în străinătate), vor fi citate dacă au domiciliul sau reşedinţa
cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta
română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând
loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau convenţii
internaţionale la care este parte România ori prin acte normative speciale nu
se prevede altfel. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu
este cunoscut/cunoscută, citarea se face prin publicitate potrivit art. 167C.
Pr.civ.[112].
În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară,
va fi citat numai acesta din urmă. Nu se mai trec mențiunile cuprinse la
cererea de chemare în judecată, deoarece acestea se află în dosarul cauzei. Până la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486
alin. (3) din Codul de procedură civilă prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
462/2014[113]
, trebuiau prevăzute și datele reprezentantului recurentului, adică numele, prenumele și domiciliul profesional
al avocatului ori numele, prenumele consilierului juridic care întocmea cererea
de recurs pentru recurentul persoană juridică.[114]
b) numele şi
prenumele, domiciliul sau reşedinţa dacă e persoană fizică ori, după caz,
denumirea şi sediul intimatului, dacă e persoană juridică; Nu sunt prevăzute
sancțiuni pentru lipsa acestor mențiuni, se consideră că intimatul se poate
identifica din dispozitivul hotărârii recurate.
c) indicarea
hotărârii care se atacă; Omisiunea privind indicarea hotărârii care se atacă
atrage nulitatea cererii, potrivit art. 486 alin. (2) C.pr.civ. Prin indicarea hotărârii se înțelege indicarea
instanței care a pronunțat hotărârea respectivă, a numărului hotărârii și a
datei pronunțării, dar este suficient chiar și indicarea instanței și a
numărului dosarului în cazul în care nu se poate indica numărul hotărârii, fără
ca acest lucru să atragă nulitatea cererii.
d) motivele de
nelegalitate pe care se întemeiază recursul, adică cele prevăzute de art. 488[115]şi
dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un
memoriu separat; Și chiar dacă nu se prevede expres trebuie să facă referire și
la eventualele probe, deoarece art. 492 permite administrarea de înscrisuri noi
și recurentul, sub sancțiunea decăderii, trebuie să le depună, ca regulă, odată
cu cererea de recurs.
e) semnătura părţii
sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului
sau, după caz, a consilierului juridic.
La cererea de
recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru[116], conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială
sau, după caz, delegaţia consilierului juridic.
Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit.
a) şi c)-e) privind numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în
favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul
profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului
juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în
care recurentul locuieşte în străinătate; indicarea hotărârii care se atacă;
motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,
după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin.
(2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. , precum şi cerinţele
menţionate la alin. (2) cu privire la dovada achitării taxei de timbru, precum
şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a
cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la
art. 83 alin. (3) şi art. 84. Prin depunerea recursului, odată cu declanșarea
controlul judiciar, prin cererea de recurs se investește instanța, această
investire considerându-se un efect al cererii de recurs.
Cererea de chemare în judecată se va face în numărul de exemplare stabilit
la art. 149 alin. (1), respectiv când cererea urmează a fi comunicată, ea se va
face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile
în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe
calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar. În toate cazurile
este necesar şi un exemplar pentru instanţă. Dispoziţiile alin. (1) sunt
aplicabile în mod corespunzător şi în cazul prevăzut la art. 148 alin. (4),
atunci când în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la
orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în
încheiere. Grefierul de şedinţă fiind ţinut să întocmească din oficiu copiile
de pe încheierile necesare pentru comunicare.
Dacă obligaţia privind comunicarea cererii în numărul de exemplare cerut de
lege, nu este îndeplinită, instanţa va putea îndeplini din oficiu sau va putea
pune în sarcina oricăreia dintre părţi îndeplinirea acestei obligaţii, pe
cheltuiala părţii care avea această obligaţie. În cazul în care cererea a fost
comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de
şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala
părţii care avea această obligaţie. Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de
procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică
sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea
primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în
acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va
comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării,
numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate;
formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar
şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat
instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.
În cazul în care cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte
cererea de recurs va stabili lipsurile şi îi va cere recurentului să completeze
sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în
scris, dacă recursul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau
curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de recurs.
Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul
rămas până la expirarea termenului de recurs nu este suficient, va acorda un
termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului , în care să se
depună completarea sau modificarea cererii. Și în cazul în care motivele de apel
se depun separat de cerere, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de
acesta care primeşte cererea de recurs va proceda cum am menționat anterior.
După primirea cererii de recurs, respectiv a motivelor de recurs,
preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune
comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile
alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în
vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 30 zile
de la data comunicării. Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de
îndată recurentului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Întâmpinarea
trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al
intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic
al recurentului. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din
dosarul cauzei. Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, după împlinirea
termenului de recurs pentru toate părţile va înainta instanţei de recurs
dosarul, împreună cu recursurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare
şi dovezile de comunicare a acestor acte. Prin aceste acte de procedură se va
menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci
când este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de
filtru prevăzut la art. 493.
Dacă s-au formulat atât recurs, cât şi cereri privind
îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii, potrivit art. 442-444[117], dosarul nu va fi trimis
instanţei de recurs decât după împlinirea termenului de recurs privind
hotărârile date asupra acestor din urmă cereri. Adică se soluționează prima
dată cererea de îndreptare, lămurire sau completare și abia apoi după
finalizarea acestora, după expirarea termenului pentru promovarea căii de atac
împotriva încheierii prin care se soluționează aceste cereri, dosarul se trimite
la instanța de recurs, pentru a se evita plimbarea dosarului între instanțe,
atunci când există și o cerere de lămurire și un recurs, instanța superioară
soluționând dosarul după ce instanța inferioară a lămurit hotărârea.
Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. pr. civ., republicată,
privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către
instanța a cărei hotărâre se atacă, se aplică în procesele pornite începând cu
data de 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 se aplică
dispozițiile art.XIV-XVII. Recursul si, daca este
cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în
condițiile prevăzute la art. 83 alin. (3) și art. 84 din Legea nr. 134/2010[118] privind Codul de
procedură civilă, republicată. Când recursul este de competența Înaltei Curți
de Casație si Justiție, președintele instanței sau președintele de secție ori,
după caz, persoana desemnată de aceștia, primind dosarul de la instanța a cărei
hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a
unui complet format din 3 judecători, care va pregăti dosarul de recurs și va
decide asupra admisibilității în principiu a recursului. Întâmpinarea trebuie
redactată și semnată de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar
răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.
Spre deosebire de apel, care este suspensiv de executare, recursul are acest
caracter doar în situațiile expres prevăzute de lege. Astfel recursul suspendă
de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi
în cazurile anume prevăzute de lege. De exemplu în contenciosul administrative,
art. 20 alin. (2) din Legea nr.554/2004 și art. 51. alin.(4) din Legea
317/2004, care prevede că recursul suspend executarea hotărârii secției CSM de
aplicare a sancțiunii disciplinare pentru judecători, procurori și
magistrați-asistenți; art. 1063 alin.(3) C. pr.civ. prevede
că recursul este suspensiv de executare, în cazul în care se atacă încheierea
prin care s-a dispus restituirea cauțiunii.[119]
La cererea recurentului formulată în condiţiile art. 83 alin. (2) şi (3),
instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea
hotărârii atacate cu recurs și în alte cazuri. De exemplu art.39 alin.(6) din
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în
străinătate prevede că nici exercitarea apelului și nici exercitarea recursului
nu suspendă executarea hotărârii instanței,[120]
deci nu cade îndoială că în acest caz să putem vorbi de un efect suspensiv al
căii de atac.
Cererea se depune direct la instanţa de recurs, alăturându-se o copie
certificată de pe cererea de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzute la
art. 718. În cazul în care cererea se face înainte de a ajunge dosarul la
instanţa de recurs, se va alătura şi o copie legalizată de pe dispozitivul
hotărârii atacate cu recurs. Cererea se judecă în camera de consiliu, cu
citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat
al acesteia ori prin modalităţile prevăzute la art. 154 alin. (4) şi (5), după
cum urmează:
·
de un complet anume constituit, format din 3 judecători,
în condiţiile legii, în cazul în care cererea s-a depus înainte de ajungerea
dosarului la instanţa de recurs;
·
de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat,
în cazurile prevăzute la art. 493;
·
de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în
care s-a fixat termen în şedinţă publică.
Termenul de
judecată, pentru care se face citarea, se stabileşte astfel încât să nu treacă
mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. Completul se
pronunţă, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată,
care este definitivă. La judecata cererii de suspendare părţile trebuie să fie
reprezentate de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic. Pentru
motive temeinice, instanţa de recurs poate reveni asupra suspendării acordate.
Recursul se va motiva prin însăşi
cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5),
aplicabile şi în recurs. În doctrină[121]
s-a evidențiat faptul că trebuie să avem în vedere două ipoteze. Prima în care
dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, vom avea un singur
termen atât pentru exercitare, cât și pentru motivare, iar motivarea se face
prin însăși cererea de recurs. Această situație acoperă și cazurile în care
comunicarea hotărârii s-a făcut odată cu încheierea de încuviințare a
executării silite, și pentru ipoteza în care partea a primit, sub semnătură,
copie de pe hotărâre ori a cerut comunicarea hotărârii părții adverse în art.
470 alin.(5), art. 468 alin. (2) și art. 148 alin. (2) C. pr.civ. Iar a doua
ipoteză, dacă există două termene de aceași durată pentru exercitarea
recursului și al doilea pentru motivarea recursului, care curge numai la
comunicarea hotărârii, în cazul în care termenul de recurs curge de la
pronunțarea și în cazul în care partea interesată a declarat recurs înainte de
a i se comunica hotărârea în art. 470 alin. (5), art. 486 alin. (3) C. pr. civ.
[122]
În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune
o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
Sancţiunea nemotivării recursului este prevăzută în art. 489, și prevede că
recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului
în care legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică[123]
pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului
de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.
Motivul invocat de instanță trebuie pus în discuția contradictorie a părților,
pentru a se respecta principiul dreptului la apărare și principiul
contradictorialității. Ce s-a mai subliniat și în jurisprudența mai veche[124]
că nu se pot invoca peste termenul de motivare a recursului motive de ordine
public dacă recursul este tardiv.
Ceea ce stârnește controverse este corelarea acestui articol cu cel de la
art. 178 alin.(1) în care se precizează că motivele de ordine publică pot fi
invocate în orice stare a procesului de orice parte, judecător sau procuror.
Dar tot aici trebuie să menționăm de asemenea art. 178 alin.(5) care stabilește
că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură efectuate trebuie invocate
deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.[125]
Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se
încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Capitolul
III. Varietățile recursului
În expunerea de motive a Codului de procedură civilă se vorbește despre
introducerea recursului incident și a recursului provocat, pregătirea dosarului
pentru judecata în recurs făcându-se, cu adaptările corespunzătoare, la fel ca
în cazul apelului.[126]
Acest pas a fost criticat în doctrină[127],
deoarece se considera ca fiind incompatibilă calea de atac a recursului, ca și
cale de atac extraordinară, comună,de reformare, nedevolutivă și de regulă
nesuspensivă, cu calea de atac devolutivă a apelului. Un alt argument îl
constituia faptul că, recursul nu reia dezbaterile pe fond, statuând asupra
motivelor de fond și de drept ci analizând doar motive de nelegalitate expres
prevăzute în art. 488 C.pr.civ. De la regulile privind exercitarea recursului
aflăm din art. 489 C.pr.civ. că în cazul în care recursul nu a fost motivat la
termen este prevăzută sancțiunea
nulității recursului. Iar în cazul unui recurs incident sau provocat poate fi
formulat peste acest termen, existând o contradicție între specificul căii de
atac a recursului, a sancțiunii aplicabile și exercitarea acestei varietăți de
recurs. Doar motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu de către
instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în
procedura de filtrare, fie în ședință publică.[128]
De asemenea și în ceea ce privește sistemul probator întâlnim neconcordanțe,
deoarece în recurs nu se pot aduce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi,
care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs,
respectiv odată cu întâmpinarea. În cazul în care recursul urmează să fie
soluționat în ședință publică, pot fi depuse și alte înscrisuri noi până la
primul termen de judecată. Posibilitatea administrării doar a probei cu
înscrisuri este pe deplin compatibilă cu caracterul de cale extraordinară de
atac a recursului, care introduce posibilitatea de se putea verifica doar motivele de
nelegalitate. Or, în procedura recursului incident și cel provocat se poate
administra doar proba cu înscrisuri, câtă vreme, în procedura apelului incident
și cel provocat, instanța poate administra orice alte probe necesare soluționării
pricinii.[129]
Din observațiile unor doctrinari[130]
aflăm că această viziune, conform căreia dispozițiile de la apelul incident și
cel provocat să fie transpuse și în cazul recursului, a fost preluată din Codul
francez, și utilitatea acestui demers a fost rezultatul practicii în fața
instanțelor supreme, unde se invoca, în temeiul fostului art. 316[131],
dispoziții referitoare la apel, însă recursul a fost respins cu motivarea că
astfel de recursuri nu sunt reglementate expres și nu se aplică dispozițiile de
la apel. Astfel pentru a se înlătura orice interpretare contrară, articolul 491
prevede expres, recursul incident şi recursul provocat care se pot exercita în
același cazuri ca și apelul incident sau provocat.
În cazul subiectelor recursului incident, calitatea de
recurent o poate avea numai intimatul din recursul principal, iar calitatea de
intimat partea potrivnică.
Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de
recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă
recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la
schimbarea hotărârii primei instanţe. Dacă recurentul principal îşi retrage
recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte
motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără
efect.
În ceea ce privește depunerea recursului incident acesta
se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal, fiind
aplicabile prevederile art. 471 alin. (6), aceasta înseamnă că instanţa la care
s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată recurentului, punându-i-se în
vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel
mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul
la întâmpinare din dosarul cauzei.
Ceea ce trebuie să menționăm este faptul că exercitarea
recursului și în acest caz trebuie să se limiteze la motivele de casare
amintite în art. 488 C.pr.civ.: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale; dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet
de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în
condiţiile legii; când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; când hotărârea nu cuprinde motivele
pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive
străine de natura cauzei; când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material.
Aceste motive nu pot fi primite decât dacă ele nu au
putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi
au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe
asupra lor.
Potrivit art. XIII
din legea nr. 2/2013, „Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată, privitoare la pregătirea dosarului de apel sau,
după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă,se aplică în
procesele pornite începând cu data d e 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării
în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 se aplică
dispoziţiile art. XIV-XVII". Potrivit art. XVI coroborat cu art. XV alin.
(4) din legea nr. 2/2013, recursul incident se depune de către intimat odată cu
întâmpinarea la recursul principal. Întâmpinarea depusă se comunică
recurentului de îndată, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării,
intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.
În
cazul recursului provocat, subiectul recursului o poate avea intimatul din
recursul principal, iar calitatea de intimat partea potrivnică dar și un alt
intimat, sau o terță persoană care a figurat, în procesul în care s-a pronunțat
hotărârea atacată, dar nu este parte în recursul principal.
În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când
la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în
drept, după împlinirea termenului de recurs, să declare în scris recurs
împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi
care nu este parte în recursul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură
să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. La fel ca și în
cazul recursului incident, dacă recurentul principal îşi retrage recursul sau
dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care
nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.
În ceea ce privește depunerea recursului provocat, ca și
recursul incident, acesta se depune de
către intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal, fiind aplicabile
prevederile art. 471 alin. (6), cum se întâmplă și în cazul recursului
incident, respectiv instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de
îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.
Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.
Recursul provocat se comunică şi intimatului din acest
recurs, acesta fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art.
471 alin. (6), care se aplică în mod corespunzător. Cel care a exercitat
recursul provocat va lua cunoştinţă de întâmpinare de la dosarul cauzei.
De asemenea și în cazul recursului provocat, partea nu
poate invoca alte motive decât cele amintite în cazul recursului incident,
deoarece recursul se poate exercita doar în cazurile considerate excepționale,
în care legalitatea a fost înfrântă.
În ceea ce privește dispozițiile tranzitorii[132],
se aplică aceleași reguli ca și în cazul recursului incident cu completarea că,
recursul provocat se comunică şi intimatului din acest recurs, acesta fiind
dator să depună întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data
comunicării. Cel care a exercitat recursul provocat va lua cunoştinţă de
întâmpinare de la dosarul cauzei.
Doctrinarii[133]
spun că explicaţia ar putea fi aceea că se urmăreşte o judecată accelerată, dar
credem că se sacrifică astfel simetria comunicării actelor de procedură din
oficiu, ca parte a egalităţii de tratament pe care o reclamă exigenţele unui
proces echitabil. În orice caz, suntem de părere că dispoziţia nu trebuie
interpretată stricto sensu,adică în
sensul de a-l obliga pe recurent să ia cunoştinţă de întâmpinare prin citirea
exemplarului depus la dosar, ci cel puţin de a-i permite acestuia să
beneficieze de o copie a întâmpinării, nu din oficiu, ci la cerere.
Instanța de recurs în momentul când
examinează hotărârea pronunțată ține cont exclusiv de motivele ce țin de
legalitatea hotărârii date nu și a netemeiniciei acesteia, astfel e calificată
ca o instanță de control care nu judecă în fond. Conform art. 492 C.pr.civ.,în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia
înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu
cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. Se consideră[134]că
părțile au avut la dispoziție două grade de jurisdicție până a ajunge în fața
instanței de recurs, procesul parcurgând deja judecata de primă instanță și cea
de apel, în ambele existând posibilitatea de a se administra probe, astfel
încât nu există o justificare ca în recurs să se poată administra probe noi.
O singură derogare se permite în cazul în care recursul urmează să fie
soluţionat de Înalta Curte de Casație și Justiție și ulterior procedurii de
filtrare se soluționează în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri
noi până la primul termen de judecată. [135]
Această
regulă a fost preluată din codul anterior, care prevedea că în etapa recursului
singurele probe administrate sunt doar înscrisurile, nu și rapoartele de expertiză; declaraţiile de martori
autentificate de notar[136]
încheierea de asigurare a unei probe,care cuprinde mărturia unei persoane sau
părerea unui expert; starea unor bunuri sau recunoașterea unui înscris, a unui
fapt ori a unui drept; o anchetă socială; începutul de dovadă scrisă;
registrele, cărțile sau hârtiile domestice, scrisorile, care au natura juridică
a unei mărturisiri extrajudiciare.[137]
Sub
imperiul vechii reglementări, în practică[138]
s-a statuat în sensul că prin „înscrisuri noi" trebuie înţelese acele
înscrisuri care, dacă ar fi fost cunoscute cu ocazia judecăţii în fond, ar fi
putut determina o altă soluţie. Dintr-o altă interpretare doctrinară[139]
reiese că înscrisul nou poate să tindă spre demonstrarea existenței autorității
de lucru de judecat în speță, înscrisul respectiv fiind reprezentat în această
ipoteză de o hotărâre judecătorească nedepusă până la momentul recursului la
dosarul cauzei. Așadar, înscrisurile noi reprezintă mijloace de probă utilizate
în scopul dovedirii unuia dintre motivele de recurs.
În
ceea ce privește momentul apariției înscrisurilor, în doctrină[140]
se afirmă, că nu contează dacă înscrisurile existau când se judeca în primă
instanță sau au apărut după pronunțarea primei instanțe, singurul aspect
esențial fiind cel al prezentării lor în instanța de recurs.
Înscrisurile se pot depune atât de către recurent cât și de către intimat,
nu există a discriminare bazată pe calitatea părții care introduce recursul sau
a părții împotriva căruia se adresează.
O
noutate este dată de momentul până la care se pot aduce aceste înscrisuri,
așadar față de vechea reglementare unde depunerea înscrisurilor noi se putea
realiza până la închiderea dezbaterilor, ceea ce putea să creeze situaţii de
tergiversare a procesului, mai ales atunci când înscrisurile se depuneau direct
în şedinţă publică şi era necesară comunicarea lor părţii potrivnice, acum se
pot depune doar odată cu cererea de recurs şi, respectiv, odată cu
întâmpinarea, iar dacă recursul va trece de procedura de filtrare şi va fi
judecat în şedinţă publică, până la primul termen de judecată.[141]
Dacă
nu se respectă terenul indicat intervine sancțiunea decăderii,iar proba nu se
mai poate administra.
Se
mai ridică problema de a ști care este modul
în care va proceda instanța de recurs atunci când înscrisurile noi sunt
contestate de părți, deci, problema dacă instanța poate să facă o verificare de
înscrisuri sau să dispună deschiderea procedurii falsului. Răspunsul dat în
doctrină [142]este
unul negativ. Deoarece acestea sunt verificări de fapt, care sunt incompatibile
cu structura recursului. Se admite însă că, întrucât procedura verificării de
înscrisuri și declanșarea procedurii falsului sunt incidente procedurale,
acestea sunt de competența instanței sesizate cu cererea principală(cerere de
recurs), astfel încât asemenea verificări pot fi efectuate și în recurs. În
orice caz apreciem că dacă recursul urmează să se admită chiar și fără a se
ține cont de înscrisul nou, urmează ca verificarea de înscrisuri sau procedura
falsului referitoare la înscrisurile depuse în recurs, să se facă de către
instanța care rejudecă fondul după casare.
Dispoziţiile
art. 492 se referă exclusiv la faza judecării recursului deoarece în caz de
rejudecare după casare, fie cu reţinere, fie cu trimitere, se pot administra
orice probe prevăzute de lege, conform art. 501 alin. (4) C.pr.civ.
Excepțiile
absolute pot fi invocate și în etapa procesuală a recursului. Astfel potrivit
art.247 alin.(1) C.pr.civ., excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de
instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu
toate acestea, pentru păstrarea limitelor probațiunii, excepțiile absolute pot
fi invocate înaintea instanței de recurs numai dacă pentru soluționare nu este
necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.[143]
Există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a unei
legislaţii care să protejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da
posibilitatea ca, prin competenţa pe care o are, să poată asigura practica
judiciară unitară, dezideratul oricărui sistem judiciar. Dintre soluţiile care
există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului românesc şi
mentalităţii noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de
pildă, să se dea competenţă preşedintelui curţii de apel să autorizeze, în
fiecare caz în parte, dacă se poate face sau nu recurs, în funcţie de
importanţa cauzei, de valoarea jurisprudenţială a problemei care se ridică. O
asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, dar nicidecum la noi. Sunt ţări
care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei
supreme.[144]
Această procedură este o procedură reintrodu-să ca unul dintre mijloacele
de degrevare a instanței supreme, care a fost substanțial îmbunătățită față de
încercarea realizată prin O.U.G. nr. 58/2003.[145]
Procedura de filtrare a
recursurilor este prevăzută în art. 493 C.pr.civ., când recursul este de competenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie (nu și în cazul altor instanțe care ar avea competența
să judece recursul), preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori,
după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei
hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a
unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilităţii în
principiu a recursului. Dispoziţiile art. 475 alin. (3) C.pr.civ. sunt
aplicabile, în sensul că recursurile principale, incidente şi provocate făcute
împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată.
Când recursurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet
învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea recursului la completul
cel dintâi învestit. În sistemul nostru este dificil realizarea acesteia,
deoarece toate recursurile se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă și
dosarul se înaintează după aceea instanței de recurs.[146]
Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la
întâmpinare şi a înscrisurilor noi, preşedintele completului va întocmi un
raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului sau va desemna un alt
membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop.
Raportul trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la
repartizarea dosarului. Raportorul nu devine incompatibil, putând intra în
completul de judecată ce soluționează efectiv recursul. Prin urmare, întrucât
doar exprimă un punct de vedere preliminar, iar părțile se pot pronunța asupra
acestuia în condițiile art. 493 alin.(4) C.pr.civ, raportorul va putea
participa la deliberare, indiferent după cum are vot deliberativ sau consultativ.[147]
Nu este prevăzută nici o sancțiune, dacă nu se respectă
termenul dat nu va fi afectată valabilitatea raportului. Acest lucru nu
înseamnă că partea care dovedește o vătămare a intereselor sale nu poate
introduce o contestație privind tergiversarea procesului,[148]sau un alt remediu însă
care nu-le profită direct părților este sancționarea disciplinară a
judecătorilor care comit într-un mod nejustificat astfel de abateri.
Raportul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele
de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se
încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică
ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3)[149]ori dacă este vădit nefondat.
Un recurs vădit nefondat face inadmisibilă admiterea acestuia în principiu.
Această problemă a fost apreciată [150]ca fiind una dintre cele
mai delicate ale admisibilității recursului, deoarece, în lipsa unor criterii
legale univoce, determinarea caracterului recursului de a fi fondat sau ”vădit
nefondat” [151]este
extrem de dificilă. Cu toate acestea, vădita netemeinicie nu trebuie
circumstanțiată la faptele pricinii sau la modul de stabilirea a adevărului de
către instanța a cărei hotărâre se atacă, ci la consistența motivelor de casare
invocate, în raport cu care se decide dacă recursul este apt de a conduce la
casarea hotărârii atacate.
De asemenea, va
arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi
poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea
atacată.
După analiza raportului în completul de filtru, acesta se
comunică de îndată părţilor, care pot formula în scris un punct de vedere
asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin această
procedură se asigură contradictorialitatea, care începe prin comunicarea cererii
de recurs și a întâmpinării și studierea la dosar a răspunsului la întâmpinare,
prin exprimarea în scris a punctelor de vedere asupra raportului. În lipsa
dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de
zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului.
Trebuie să precizăm că raportul se comunică după caz și procurorului care își
va expune punctul de vedere.
Completul de filtru poate pronunța următoarele soluții:
În cazul în care completul este în unanimitate de acord
că recursul nu îndeplineşte cerinţele de
formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează
în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul
este vădit nefondat, anulează sau,
după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără
citarea părţilor, care nu este supusă nici unei căi de atac. Decizia se
comunică părţilor.
Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord, iar problema
de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei
jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie, completul se poate pronunţa asupra fondului
recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se
comunică părţilor.
Pentru a proceda însă în acest mod mai este necesară o
condiție care nu a fost prevăzută în alin. (6) al art.493, dar rezultă fără
nici un dubiu din art. 490 alin. (2) teza finală, și anume dacă recurentul sau
intimatul sunt de acord cu recursul, admisibil în principiu, să fie soluționat
de către completul de filtru. Acordul
dintre recurent și intimat trebuie comunicat prin cererea de recurs sau
răspunsul la întâmpinare de către recurent, respectiv prin întâmpinare de către
intimat.
Din redactarea textului am putea spune că este
obligatoriu acordul dintre părți-lipsa răspunsului trebuind socotită acord
tacit[152], deoarece nu se poate admite ca o comportare
neglijentă sau abuzivă, de rea- credință să facă inaplicabil un text legal. În
cazul în care completul de filtru se pronunță asupra fondului recursului, se dă
o decizie definitivă care se comunică părților.[153]
În soluţionarea
recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor formulate
potrivit alin. (4).
În cazul în care recursul
nu poate fi soluţionat, deoarece nu există unanimitate a părerilor
judecătorilor, sau dacă nu există acordul părților sau recursul implică
dezbaterea unei probleme de drept controversate care este rezolvată în mod
diferit de secțiile/completele ÎCCJ, completul
de filtru va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul
de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor. Judecătorii și magistratul
- asistent nu sunt incompatibili și judecata pe fond a recursului va avea loc
în fața aceluiași complet, dar cu citarea părților și a procurorului, dacă este
cazul.
Prin stabilirea termenului de judecată, completul de
filtru devine competent să soluționeze recursul, devenind completul de
soluționare pe fond. După admiterea în principiu a recursului, are loc judecata
propriu-zisă, astfel încât părțile vor fi citate și de asemenea si procurorul,
dacă este cazul.[154]
Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se
aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în prezenta secţiune.[155]
În această reglementare întâlnim o nuanțare a principiului potrivit căruia specialia generalibus derogant, astfel
încât dacă se constată că există o normă specială care derogă de la cea
generală, ea se aplică cu priorate, dar în cazul nostru norma specială se completează cu normele generale care sunt incidente la
judecata în primă instanță și cele din apel. Nu există reguli specifice în ceea
ce privește judecata recursului, deci în măsura în care nu contravin
caracteristicilor recursului se preiau dispozițiile de la judecata în primă
instanță și apel.
Există şi aici efectul general, cel de învestire a
instanţei, efect recunoscut tuturor căilor de atac, deoarece, spre deosebire de
judecata în primă instanţă, unde în mod excepţional în materie civilă
judecătorul se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac
judecătorul nu se poate manifesta fără să existe cerere. Acesta este efectul
care îndreptăţeşte instanţa de recurs să se pronunţe. După cum am mai arătat
ÎCCJ este instanța comună, în ceea ce privește soluționarea recursului, iar
prin excepție, tribunalele și curțile de apel soluționează și ele recursuri în
anumite cazuri prevăzute de lege,conform art. 95 pct. 3, art. 96 pct.3, art.483
alin. (4), art. 498 alin (1) C.pr.civ.; precum:
a) hotărâri pronunţate de tribunale în apel;
b) hotărâri pronunţate de tribunale în primă instanţă şi
în alte cereri date prin lege în competenţa lor,care, potrivit legii, sunt
supuse numai recursului, spre exemplu:
– procese şi cereri în materie de contencios
administrativ;
– cereri pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării
silite a hotărârilor date în statele
membre ale Uniunii
Europene;
– soluţionarea unui conflict de competenţă ;
– asigurare de dovezi;
– încheieri de suspendare a judecăţii;
– renunţarea reclamantului la dreptul dedus judecăţii;
– perimare;
c) în orice alte cazuri prevăzute de lege. Spre exemplu:
– recursurile împotriva hotărârii tribunalului privind
liberul acces la informaţiile de interes public [art. 21 alin. (1) din Legea
nr. 544/2001];[156]
În recurs, în măsura în care legea nu
prevede altfel, se aplică regulile referitoare la atacarea încheierii
premergătoare numai odată cu fondul. Așadar încheierile date pe parcursul
judecării cauzei, de regulă, ca şi la apel, pot fi atacate cu recurs doar odată
cu fondul. Recursul declarat împotriva hotărârilor se socoteşte făcut şi
împotriva încheierilor premergătoare; există încheieri care pot fi atacate
separat cu recurs, cum ar fi:încheierea prin care s-a suspendat judecata
cauzei, încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a
procesului etc; există şi încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, nici
măcar odată cu hotărârea de fond, cum ar fi: încheierea prin care s-a admis sau
s-a respins abţinerea ori s-a admis recuzarea, încheierea cu privire la cererea
de asistenţă judiciară sau prin care s-a revenit asupra asistenţei încuviinţate
etc.
Dacă participarea procurorului a fost
obligatorie la judecata în etapele anterioare, sub sancțiunea nulității
hotărârii el va trebui să pună concluzii și în recurs.[157]
De asemenea,în recurs nu pot fi
schimbate calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată
şi nici nu se pot face alte cereri noi, iar cererile la care face trimitere în
prezent art. 478 alin. (5) C.pr.civ. nu vor putea fi formulate direct în recurs
decât dacă acestea au fost formulate şi în faţa instanţei de apel, fiind în mod
greşit respinse. În acelaşi sens, art. 462 consacră posibilitatea instanţei
învestite cu soluţionarea căii de atac să ia act de înţelegerea părţilor cu
privire la soluţionarea litigiului, textul făcând trimitere în mod expres la
dispoziţiile care reglementează materia tranzacţiei.
Aspecte particulare întîlnim cu privire
la soluționarea excepțiilor, administrarea probei cu înscrisuri, deliberarea și
pronunțarea hotărârii, îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii,
săvârșirea unor acte procesuale de dispoziție, suspendarea și perimarea
procesului etc.[158]
Ordinea cuvântului în şedinţă, preşedintele ca și în
cazul judecatei în primă instanță, va da mai întâi cuvântul recurentului, iar
apoi intimatului. Procurorul vorbeşte cel din urmă, în afară de cazul când este
recurent. Dacă procurorul a pornit acţiunea civilă în care s-a pronunţat
hotărârea atacată cu recurs, procurorului i se va da cuvântul după recurent.
O altă particularitate este faptul că dacă intimatul nu a
invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste
termen, el se va socoti în termen.[159]
Ca posibile incidente în judecarea recursului poate
interveni suspendarea, perimarea, partea poate renunța la judecată sau la
dreptul dedus judecății, intervenția în fața instanței de recurs, nu poate fi
decât accesorie.[160]
Astfel judecata recursului se poate suspenda în
oricare dintre cazurile prevăzute de
suspendare voluntară, de drept sau facultativă. [161]
Dacă recursul a rămas în nelucrare, din vina
recurentului, timp de 6 luni, atunci el se perimă. Perimarea recursului are ca
efect faptul cp hotărârea recurată devine definitivă la data pronunțării
hotărârii de constatare a perimării recursului.[162]
Litigiul se poate stinge și în fața instanței de recurs
prin actele procesuale de dispoziție ale părților: renunțarea la
judecată(pentru aceasta este nevoie de consimțământul expres au tacit al
intimatului, dat fiind că renunțarea are loc după primul termen la care părțile
au fost legal citate în sensul art.406 alin. (4)C. pr.civ.), renunțarea la
dreptul subiectiv, înțelegerea cu privire la soluționarea litigiului și
achiesarea tacită, când partea a executat de bunăvoie hotărârea, ori expresă,
care poate îmbrăca forma renunțării la dreptul de recurs sau forma retragerii
recursului introdus. În situația în care declarația de retragere a recursului
s-a depus la instanța de fond, asupra retragerii recursului se pronunță
instanța de recurs. Retragerea recursului sau renunțarea la recurs nu afectează
dreptul celeilalte părți ori a altor coparticipanți de a declara recurs sau recursul
deja introdus ce către aceștia. Cu toate acestea, retragerea recursului
principal lasă fără efecte un eventual recurs incident sau provocat.[163]
În noua reglementare a fost eliminată
soluția modificării hotărârii în caz de admitere a recursului, care e
incompatibilă cu noua concepție asupra recursului. În cazul în care recursul a
fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele
invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori
poate constata perimarea lui.
Chiar dacă se vorbește despre recursul
admisibil în principiu, în doctrină[164] s-a
stabilit că acesta nu se referă doar la recursul de la instanța supremă, ci în
general la această cale de atac, indiferent de instanța care e compatibilă să-l
judece.
Trebuie să menționăm, că se aduce o
critică în literatura juridică[165] în ceea ce privește reglementarea aceasta
generalizată, în sensul că s-a produs o reglementare defectuoasă prin art. 496, deoarece: ”a) soluţiile
preconizate în legătură cu recursul - admiterea, respingerea, anularea sau
constatarea perimării - au toate ca premisă declararea recursului ca fiind
admisibil în principiu. Or, această etapă este parcursă doar în recursurile
care intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie ş i Justiţie, ceea ce făcea
necesară o distincţie în acest sens. În situaţia dată, textul va trebui
interpretat că în cazul tribunalelor ş i curţilor de apel soluţiile pe care le
pot adopta aceste instanţe sunt cele prevăzute de art. 496, fără a pronunţa un
act de procedură distinct prin care să declare recursul admisibil. Oricum, şi
în absenţa procedurii filtrării, instanţele de recurs altele decât Înalta Curte
vor face aceleaşi verificări prealabile judecării pe fond a recursului, care
pot face inutilă judecata pe fond;b) dacă admitem că referirea la declararea
admisibilităţii recursului are în vedere faptul că Înalta Curte devine instanţa
de drept comun în materie de recursuri, este greu de înţeles cum ar putea
această instanţă să adopte ulterior soluţia anulării recursului, enumerată
alături de celelalte.”
Filtrarea presupune tocmai identificarea
acelor neregularităţi ale recursului care impun anularea acestuia. Conform art.
493 alin. (7),dacă recursul nu se anulează în baza art. 493 alin. (5) (sau nu
se respinge ca vădit nefondat, în baza aceluiaşi articol), se dă o încheiere de
admitere în principiu a recursului şi se va fixa termen pentru judecata pe fond
a acestuia. S-a considerat[166] că
este vorba despre o inadecvare a textului, iar nu despre posibilitatea Înaltei Curţi
de a repune în discuţie aspecte care au făcut obiect de analiză în procedura
filtrării.
În caz de admitere a recursului, hotărârea
atacată poate fi casată, în tot sau în parte. Hotărârea va fi casată în tot,
adică în întregimea ei dacă se consideră nelegală conform motivelor expres
prevăzute, iar dacă se constată doar anumite neregularități se va casa în
parte,urmând a se rejudeca, iar partea care este legală va dobândi autoritate
de lucru judecat.
În caz de respingere a recursului, în
situațiile în care motivele de casare sunt găsite neîntemeiate sau vădit
nefondate hotărârea e apreciată ca legală. Alte cazuri de respingere a recursului
întâlnim în situația în care hotărârea nu este atacabilă cu recurs, sau
recursul este exercitat anterior posibilității de exercitare a apelului, omisso medio când acesta se impune a fi
exercitat. La fel avem soluția de respingere și în cazul recursului introdus
tardiv; dacă s-a introdus această cale de atac de o persoană căreia legea nu îi recunoștea calitatea procesuală
de a introduce calea de atac; dacă
recursul nu justifică interes, se respinge de asemenea pe motiv de lipsă de
interes.[167]
În caz de anulare a recursului, acesta nu se
depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sau dacă acesta nu este motivat,
sau chiar fiind motivat, aceste motive nu se circumscriu celor indicate în art.
488 pentru admisibilitatea sa, sau de asemenea se anulează și în cazul
netimbrării sau dacă persoana care introduce această cale de atac nu justifică
calitatea sa de reprezentat.
Dacă instanța din dezvoltarea motivelor, poate să
încadreze motivele invocate intr-unul dintre cazurile de la art. 488 C.pr.civ,
atunci indicarea greșită a acestora nu atrage nulitatea recursului. Aceeași
este situația și în cazul în care recurentul nu a indicat motivele de casare,
însă dezvoltarea lor permite instanței să stabilească incidența unuia dintre
motive de nelegalitate, care pot fi invocate în cadrul recursului. Dacă
instanța poate determina din dezvoltarea motivelor unul dintre motivele din
art. 488, nulitatea pentru indicarea greșită a motivelor de recurs se consideră
un formalism excesiv, care ar fi nejustificat în ciuda faptului că ne aflăm în
prezența unei căi extraordinare de atac .[168]
Procesul civil se va stinge în cazul perimării, care se reține
în condițiile art. 416[169]
dacă hotărârea rămâne în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni
de la ultimul act de procedură executat de părți sau de instanță,
În practică [170]
putem observa că în cele mai multe cazuri recursul nu ajunge să fie judecat
deoarece ori nu sunt îndeplinite condițiile procedurale și recursul este
respins ori se anulează deoarece părțile au înțeles greșit posibilitatea de
exercitare a acestei căi de atac, neinvocând motivele care se circumscriu în
articolul 488.
În funcție de instanța care pronunță hotărârea de recurs
soluțiile se clasifică în: soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie și cele pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs,
adică tribunale și curțile de apel.
Deși în proiectul codului de procedură civilă s-a prevăzut că Înalta Curte
de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în
care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la
împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite în lege, a fost eliminat
posibilitatea ca instanța supremă să soluționeze fondul.[171]
Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare,
trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea
casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
art. 480 alin. (3)[172],
primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată; dacă părțile au
solicitat expres prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre
rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului.
Casarea cu trimitere se poate reține în cazul motivelor de recurs
1,2,3,5,6,8, adică atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale;dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet
de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în
condiţiile legii;când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; când hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de natura cauzei; când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o
cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu
excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă
instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent
potrivit legii.
În cazul în care
instanța supremă constată că instanța care a pronunțat hotărârea casată nu era
competentă, iar cererea este de competența unui organ al statului fără
activitate jurisdicțională sau de competența unei instanțe din altă țară, chiar
membră a Uniunii Europene, în temeiul art. 132 alin.(4), va respinge cererea ca
inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanțelor române.[173]
Cererea se respinge ca inadmisibilă în cazul în care
casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti, motivul 4 de la art. 488, în acest caz reglementarea porneşte de
la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a
fost concepută, ca instanţa, pronunţându-se favorabil asupra ei, să depăşească
atribuţiile puterii judecătoreşti şi să intre în sfera atribuţiilor puterii legiuitoare
sau a celei executive sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, din
motivul 7 de la art. 488, ilustrează finalizarea litigiului care a fost deja
tranşat printr-o hotărâre anterioară și în cazul căruia orice prelungire fiind
complet inutilă.
Dacă ne raportăm la soluţiile
pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs, ne referim în special la
soluțiile date de tribunal și de curtea de apel. De regulă soluția este
reținerea spre rejudecare. În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului
aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată,
rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la
termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă
o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Se dă un termen
în cazul în care rejudecarea la termenul respectiv nu ar fi posibilă din cauza
lipsei de probe. Instanţele vor casa cu trimitere[174], o singură dată în
cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu
recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a
făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea
probelor, cât şi la dezbaterea fondului[175]. Trebuie să facem o
completare la situația în care instanța a soluţionat procesul fără a intra în
judecata fondului, atunci instanța se pronunță în temeiul unor excepții
procesuale, a omis să soluționeze o cerere ori s-a pronunțat cu privire la
altceva decât i s-a cerut.[176]
În vederea rejudecării, în ambele cazuri amintite cauza
se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă
de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497
se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a
atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru
judecat. Acest lucru înseamnă că la fel ca și în cazul recursului soluționat de
instanța supremă, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer,
cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia
cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit
legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru
judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.
Nu exista o
reglementare specială în ceea ce privește modul în care trebuia redactată
motivarea hotărârii. Adeseori instanțele întârziau în ceea ce privește
motivarea hotărârii, deoarece o astfel de hotărâre reda în mod rezumativ
soluţia primei instanţe şi considerentele acesteia, soluţia instanţei de apel
şi considerentele acesteia, motivele de recurs şi răspunsul la acestea, cu
indicarea temeiurilor de drept avute în vedere. Desigur că, în cazul
recursurilor soluţionate pe cale de excepţie - tardivitate, nulitate, lipsa de
interes, perimare etc. - , motivarea se rezuma de cele mai multe ori la
excepţia admisă şi argumentele de fapt şi de drept ce o justificau.[177]
În prezent este prevăzut în art.
499 modul în care trebuie redactată motivarea hotărârii. Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b),
unde în considerente se arăta obiectul cererii şi
susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de
instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se
întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi
cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor,în hotărârea instanţei de
recurs se vor indica în considerente numai
motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au
admis ori, după caz, s-au respins.
Cu toată libertatea de a proceda astfel, din dorinţa ca
hotărârea să poată fi mai lesne urmărită şi înţeleasă, probabil că instanţele
vor face o scurtă introducere în care vor arăta cel puţin ce s-a hotărât în
fazele procesuale anterioare şi în legătură cu ce.[178]
În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat
în fond[179]
ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde
numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare. În
aceste cazuri nu se mai redau motivele de casare, nu se ajunge la analiza
acestora deoarece întâlnim aceste bariere procedurale care ne ajută să trecem
peste această parte a hotărârii, recursul respingându-se fără a fi cercetat în
fond ori anulându-se sau se constatându-se perimarea lui.
În ceea ce privește efectele casării reținem că întâlnim o serie de efecte
care se resfrâng doar asupra participanților sau pot privi și alți
coparticipanți procesuali.
I.
Efectele deciziei de casare asupra participanților sunt
următoarele:
1. hotărârea casată nu are nici o putere
2. instanţa de recurs dispune altfel decât să constate
desfiinţarea de drept a actelor de executare sau de asigurare
3. hotărârea recurată care se desființează de drept, nu
va putea fi opusă nici cu autoritate de lucru judecat
4. instanţa va constata desființarea hotărârii, din
oficiu
5. instanța că facă aplicarea art. 500 alin.(2)C. pr.civ.
nu este necesară o cerere
II. Efectul deciziei față de alți coparticipanți procesuali privește cazul
în care efectele casării se resfrâng numai asupra părților care s-au judecat în
recurs, bineînțeles cu unele excepții. În cele ce urmează, pentru o mai bună
înțelegere vom analiza în concret fiecare efect.
Primul efect este cel potrivit căruia hotărârea
casată nu are nici o putere, actele de executare sau
de asigurare făcute
în temeiul unei asemenea hotărâri vor fi desfiinţate de drept, dacă instanţa de
recurs nu dispune altfel. Toate actele și dispozițiile instanței de fond rămân
valabile și își vor produce efectele în fața instanței de trimitere, deoarece
art. 500 alin. (2) C.pr.civ se referă numai la desființarea de drept a actelor
de executare sau
de asigurare.[180]
Alternativ, cel de-al doilea motiv de casare e în cazul
în care instanţa de recurs dispune altfel
decât să constate desfiinţarea de drept a actelor de executare sau de asigurare.
Cu alte cuvinte, astfel cum poate decide asupra suspendării executării
hotărârii recurate, aceeaşi instanţă de recurs poate decide asupra păstrării
actelor de executare deja efectuate.
Un al treilea efect este că hotărârea recurată care se desființează de
drept, nu va putea fi opusă nici cu
autoritate de lucru judecat, prin acest lucru se explică și de ce în cazul
hotărârilor care pot fi supuse apelului sau recursului autoritatea de lucru
judecat este numai provizorie. De asemenea hotărârea casată nu poate fi
invocată cu valoare probatorie într-un alt proces.[181]
Un al patrulea efect este că instanţa
va constata desființarea hotărârii, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii
de casare. Instanța va lua ”preventiv” această
măsură, de care partea interesată se va putea folosi în procedura de întoarcere
a executării silite[182], și va menționa generic faptul că sunt
desființate de drept actele de executare sau de asigurare, fără să le
individualizeze. Având în vedere scopul pentru care sunt instituite măsurile
asigurătorii, instanța ar putea prevedea că nu sunt desființate de drept,
urmare a casării, măsurile asigurătorii dispuse în temeiul hotărârii casate,
urmare a casării, măsurile asigurătorii dispuse în temeiul hotărârii casate.
Instanța nu ar putea proceda în mod similar și în privința actelor de
executare, deoarece art. 642 prevede că, dacă s-a desființat titlul executoriu,
toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept,
dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispozițiile
privitoare la întoarcerea executării. În orice caz, întrucât art. 500 alin. (2)
C.pr.civ, nu distinge, instanța va constata desființarea de drept a actelor de
executare sau de asigurare indiferent după cum casarea este cu reținere sau
trimitere.
Un al cincilea efect este că pentru ca instanța
că facă aplicarea art. 500 alin.(2)C. pr.civ. nu este necesară o cerere în
acest sens. Numai întoarcerea executării silite nu poate fi dispusă din oficiu.[183]
Un ultim efect decurge din principiul
opozabilității hotărârilor judecătorești este faptul că hotărârea are
efecte doar împotriva celor care au declarat recursul, exceptând situațiile în
care efectele admiterii recursului se extind asupra părților care nu au
declarat recurs, cum ar fi în cazul proprietății în devălmășie a soților asupra
bunurilor comune; în cazul coparticipării procesuale obligatorii; în cazul
chemării în garanție.[184]
Excepția care vizează coparticiparea procesuală obligatorie este enunțat în
art. 60 alin.(2) C.pr.civ. și se concretizează în resfrângerea efectelor
favorabile ale actelor de procedură cu privire la toți reclamanții și pârâții.
O aplicație a acestui principiu poate fi întâlnită în cazul obligațiilor
indivizibile și solidare. În materia recursului, calea de atac declarată de
oricare dintre creditorii sau debitorii solidari va folosi și celorlalți, în
sensul că efectele casării se vor extinde și asupra părților care nu au
declarat recurs. De asemenea, pentru identitate de rațiune, efectele admiterii
recursului se vor extinde și asupra coparticipanților care au exercitat calea
de atac, iar recursul acestora a fost respins fără a fi soluționat în fond, ca
tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat etc.
O altă excepție semnificativă vizează modul de soluționare a cererilor de
chemare în garanție, admiterea recursului declarat de reclamant împotriva
hotărârii prin care s-a respins acțiunea și, pe cale de consecință, și cererea
de chemare în garanție formulată de pârât, repune în discuție cererea de
chemare în garanție. Situația este similară și în ipoteza admiterii recursului
terțul chemat în garanție. De data aceasta se va impune rediscutarea
raporturilor din cadrul acțiunii principale, căci numai în acest fel se poate
proceda la o soluționare unitară a litigiului dintre toate părțile.[185]
În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de
drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.[186]
Instanța care judecă fondul după casare, trebuie să respecte obligatoriu
dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept, adică să nu se
abată de la limitele impuse de către instanța de recurs.
Instanța de fond nu mai poate repune
în discuție chestiunile discutate în recurs, nu poate să propună o nouă
rezolvare acestor situații, deoarece astfel ar încălca forța obligatorie și
autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanțelor de recurs. Această
obligație vizează doar dezlegările problemelor de drept, nu și alte elemente,
cu privire la care, în limitele casării, instanța de fond păstrează libertatea
de apreciere.[187] De exemplu dacă
recursul a fost admis numai în privința soluției date cererii reconvenționale
sau a unei cereri de intervenție, nu mai poate fi analizată soluția dată
cererii principale. De asemenea, nu mai pot fi repuse în discuție acele
excepții procesuale în privința cărora recursul a fost respins.[188]
Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură,
judecata va reîncepe de la actul anulat. După casare, instanţa de fond va
judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate
înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. În cazul rejudecării după
casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de
lege.[189] Desigur că
trebuie să avem în vedere aici art. 492 alin.(1) C.pr.civ,
deoarece în faza judecării recursului nu sunt admisibile probele, cu excepția
înscrisurilor, iar în cazul rejudecării se prevede
admisibilitatea administrării oricăror probe prevăzute de lege după casare,
indiferent că este vorba de casare cu reţinere sau de casare cu trimitere.
Admisibilitatea probelor nu exclude, faptul că instanţa care rejudecă pricina
rămâne competentă să cenzureze, sub aspectul utilităţii, pertinenţei ori
concludentei probelor solicitate.
În funcție de casarea totală sau parțială se schimbă și compunerea
completului de rejudecare. Astfel după casarea cu reținere fondul va fi judecat
de cei trei judecători care au admis recursul. După casarea cu trimitere spre
rejudecare completul va fi compus cu numărul
de judecători prevăzut de legea de organizare judiciară pentru judecata
în primă instanță, respective în apel, cu observarea dispozițiilor art. 41-42 C.pr.civ.[190]
Actul de la care se reia judecata, este ultimul act care a fost anulat din
cauza unor neregularități procedurale, cum ar fi administrarea probei cu
martori la un termen la care nu toate părţile fuseseră legal citate,
necomunicarea motivelor de apel etc.
Instanța de rejudecare se va comporta ca instanța a cărei
hotărâre se atacă, dacă a fost casată o decizie dată în apel, după casare se va
rejudeca apelul. Cum se presupune că situaţia de fapt a fost deja stabilită în
fazele procesuale anterioare, instanţa de recurs - în contextul de faţă Înalta
Curte - neavând nici o atribuţie în analiza şi eventuala reevaluare a acesteia,
odată ce stabileşte exclusiv că la respective situaţie de fapt s-a aplicat
greşit legea sau hotărârea dată a încălcat legea, se vor identifica numeroase
situaţii în care soluția trimiterii cauzei spre rejudecare va fi nejustificată
şi va prezenta dezavantajul major al prelungirii inutile a duratei procesului.
De asemenea, va presupune ca instanţa de trimitere să îndeplinească practic o
formalitate, adică să se conformeze indicaţiilor din decizia de casare
referitoare la modul în care trebuie aplicată - corect - legea. Nici pentru
Înalta Curte nu va reprezenta o înlesnire, deoarece explicaţiile pe care
trebuie să le dea instanţei de trimitere în motivarea deciziei implică un efort
echivalent cu cel pe care l-ar depune în argumentarea propriei soluţii asupra
fondului, dacă ar casa cu reţinere spre rejudecare.[191]
Atunci când casarea a fost cu reținere, decizia dată după rejudecare este
definitivă. Dacă s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, decizia dată
în apel va fi susceptibilă de recurs. Dacă s-a casat și sentința, decizia dată
în rejudecare, după casarea cu reținere, va fi una definitivă. În cazul în care
casarea s-a făcut cu trimitere în primă instanță, după rejudecarea fondului va
fi pronunțată o sentință susceptibilă de toate căile de atac prevăzute de lege
pentru procesul respective, și care, de altfel, au fost exercitate și în primul
ciclu procesual.[192]
Precizarea legiuitorului potrivit căruia judecata de reia
de la actul care a fost anulat, vine să preîntâmpine reluarea judecăţii
integral, sub aspectele care nu au fost contestate sau care,
contestate fiind, au fost înlăturate de instanţa de recurs.[193]
Instanța de trimitere fiind obligată să respecte hotărârea dată în recurs
neputându-se comporta ca o instanță de control judiciar și să facă dezlegări a
unor probleme de drept.[194]
Capitolul
VI. Căile de atac împotriva hotărârii instanței de rescurs
Hotărârile
date în instanța de recurs nu pot fi atacate la rândul lor cu un alt recurs,
dar sunt susceptibile de a fi atacate cu căile de atac a contestației în
anulare și a revizuirii, în formele și condițiile prevăzute de lege.
1. Contestația
în anulare
Hotărârile date în
recurs pot fi atacate pe calea contestației în anulare obișnuite sau invocând
motivele de la contestația în anulare specială.
Pentru a fi în prezența unei contestații în anulare de drept comun, sau
obișnuită, potrivit art.503 alin(1) C.pr.civ, constatăm că trebuie îndeplinite
concomitent două condiții: prima condiție este ca hotărârea să fie definitivă,
și bineînțeles putem afirma despre
hotărârea de recurs că se încadrează în această categorie; deci prima condiție
fiind îndeplinită, a doua condiție este ca partea,contestatorul să nu fi fost
legal citat, sau chiar fără îndeplinirea formalităților de citare să nu fi fost
prezent, deoarece chiar dacă citarea nu a fost legală, dar parte este prezentă
la judecată, această formalitate se consideră îndeplinită. Dacă aceste două
condiții sunt îndeplinite contestatorul poate ataca hotărârea dată în recurs,
evident în limitele prevăzute de lege.
Din dispozițiile art. 503 alin(2) rezultă care sunt cazurile în care se pot ataca
hotărârile date în recurs cu contestația în anulare specială. Așadar hotărârile
instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă
absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi
se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe
asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis
să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile
declarate în cauză.
Judecarea contestației în anulare se face de urgență si cu precădere, cu
aplicarea dispozițiilor procedurale proprii judecății ce a condus la hotărârea
atacată. Întâmpinarea este obligatorie, trebuind să fie depusă cu cel puțin
cinci zile înaintea primului termen de judecată. Întâmpinarea nu este
comunicată contestatorului, acesta urmând să ia cunoștința despre conținutul ei
de la dosarul cauzei. S-a argumentat că dispoziția legiuitorului își găsește
susținere în dispozițiile art. 206, alin. (1) C.pr.civ, potrivit cărora
întâmpinarea se comunică reclamantului în situația în care legea nu prevede
altfel. Doctrina a pledat pentru evitarea interpretării stricto sensu a
dispozițiilor art. 508, alin. (2) C.pr.civ. În acest sens, s-a opinat ca,
pentru asigurarea unei egalități de tratament, contestatorul ar trebui cel puțin
să beneficieze de permisiunea de a obține, la cerere, o copie a întâmpinării[195].
Art. 508, alin. (3) distinge, după cum este sau nu posibilă anularea
hotărârii atacate și soluționarea cauzei la același termen de judecată:
a) Ori de câte ori este posibil, numai dacă motivul de contestație este
întemeiat, instanța pronunța o singură hotărâre, prin care anulează hotărârea
atacată și soluționează cauza;
b) În caz contrar, instanța pronunță anularea hotărârii atacate și
stabilește termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre,
situație în care hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat (ci numai
împreună cu hotărârea de soluționare a cauzei).
Ultima prevedere a
fost primită ca binevenită, arătându-se că sub orânduirea C.proc.civ. 1865
doctrina exprimă opinii diferite, privind opțiunile de soluționare a situației:
fie prin dispunerea admiterii contestației printr-o încheiere interlocutorie,
fie – într-o altă opinie – printr-o hotărâre de admitere în principiu, ce
trebuia să rămână irevocabilă, ca o precondiție a judecării fondului. Din
economia textului rezultă în mod univoc faptul că anularea hotărârii atacate se
produce prin efectul unei hotărâri iar nu al unei încheieri[196].Hotărârea
prin care este soluționată contestația în anulare este susceptibilă de a fi
atacată cu aceleași căi de atac, disponibile pentru hotărârea atacată.[197]
2.
Revizuirea
Revizuirea unei hotărâri de recurs prin care aceasta a soluționat
fondul după casarea cu reținere, poate fi exercitată pentru unul dintre
motivele:[198]
1. s-a pronunţat
asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru
cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
2. obiectul
pricinii nu se află în fiinţă;
3. un judecător,
martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv
pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în
temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste
împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra
existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la
judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a
fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat
soluţia pronunţată în cauză;
5. după darea
hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa părţilor;
6. s-a casat, s-a
anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea
a cărei revizuire se cere;
7. statul ori alte
persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost
apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri
definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,
care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost
împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
10. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar
consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce
hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a
făcut obiectul acelei excepţii.
Se retine faptul că, în realitate, soluționarea cererii de revizuire
presupune două etape:
a) Judecarea cererii de revizuire (admiterea în principiu), ceea ce
presupune strict urmărirea admisibilității cererii, respectiv a
susținerilor/considerentelor pe care aceasta se bazează
b) Rejudecarea fondului cauzei (judecarea propriu-zisă).
b) Rejudecarea fondului cauzei (judecarea propriu-zisă).
Cele două etape pot fi parcurse într-un singur termen de judecată sau la
termene diferite, în funcție de particularitățile cauzei (spre exemplificare:
dacă instanța de judecată dispune refacerea unor probe).[199]
În cazul admiterii cererii de revizuire, instanța va dispune, după caz, fie
schimbarea în tot sau în parte a hotărârii atacate, fie – în cazul hotărârilor
definitive potrivnice – anularea celei din urmă hotărâri. În cuprinsul
hotărârii revizuite, se înscrie mențiunea referitoare la hotărârea data în
revizuire.
Ca regulă, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii
pronunțate în revizuire sunt aceleași ce sunt prevăzute de legiuitor pentru
hotărârea atacată. Atunci când revizuirea a fost cerută pentru hotărâri
potrivnice, calea de atac este recursul. În ipoteza când revizuirea a fost
soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție,
soluționarea recursului intră în competența Completului de 5 judecători (art.
513, alin. 6 C.pr.civ.).Se observă modificarea de reglementare, raportat la
dispozițiile art. 326, alin. 2 C. pr. civ. 1865, potrivit căreia hotărârea
Înaltei Curți de Casație si Justiție era irevocabilă.[200]
Concluzii
Recursul este o cale
de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, de regulă nesuspensivă de
executare și comună. Legiuitorul dorește astfel să impună o oarecare
rigoare și disciplină în procesul civil, evitând introducerea recursului în mod
abuziv sau intempestiv. Necesitatea acestei reglementări se impune deoarece
recursul vizează numai aspecte de legalitate, după model european.
Recursul este guvernat de principii precum legalitatea,
neînrăutățirea situației în propria cale de atac, succesiunea căilor de atac,
disponibilitatea, unicitatea căii de atac, dreptul la apărare. În ceea ce
privește dreptul la apărare, constatăm că viziunea s-a schimbat în privința
exercitării recursului doar în prezența unui avocat sau consilier juridic,
această obligație fiind menținută doar în cazul persoanelor juridice. Astfel
fiind garantat dreptul la apărare fără nici o îngrădire. Consider că această
măsură va fi una în defavoarea părților care neavând studii juridice vor
întâmpina probleme în apărare, poate chiar din cauza formulării greșite a
cererii de recurs.
Scopul pentru care competența soluționării recursul în principiu îi revine
Înaltei Curți de Casație și Justiție, este asigurarea practicii unitare la nivelul întregii țări. ICCJ devine instanță de drept comun pentru
soluționarea recursurilor și se consideră a fi cea mai ideală în ceea ce
privește asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii la nivelul întregii
țări. Prin excepție cazurile în care recursul nu este judecat de ÎCCJ sunt
prevăzute expres de lege, când recursul e judecat de instanța superioară celei
care a pronunțat hotărârea care a fost atacată. Părțile au garanția că pricina
lor va fi soluționată într-un timp util, nemaifiind defavorizați din acest
punct de vedere.
Obiectul recursului îl constituie hotărârile care pot fi atacate cu recurs, adică hotărârile date în
apel , cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în
cazurile expres prevăzute de lege.
Obiectul recursului determină și alegerea părții în ceea ce privește instanța
căreia i se adresează cu cererea de recurs.
Recursul poate fi exercitat, doar de către părțile care
au luat parte la procesul în care s-a pronunțat
soluția atacată, numite recurent,
respectiv cel care introduce cererea de recurs, iar intimat cel împotriva căruia se adresează aceasta, pe lângă aceștia
au această calitate și intervenientul voluntar sau forţat, intervenientul
accesoriu, avânzii-cauză (succesori universali, cu titlu universal, cu titlu
particular, creditorii chirografari), terţul.
Cererea de completare a hotărârii se poate formula şi de martori, experţi,
traducători, interpreţi sau apărători, atunci când instanţa a omis să se pronunţe
cu privire la drepturile lor. În cazul
recursului incident și a celui provocat, calitatea de recurent o poate avea
numai intimatul din recursul principal, iar calitatea de intimat partea
potrivnică în cazul recursului incident și un alt intimat, sau o terță persoană
care a figurat, în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, dar nu
este parte în recursul principal, în cazul recursului provocat.
Recursul se exercită de către partea nemulțumită de hotărârea pronunțată
într-un litigiu, care trebuie să-și întemeieze cererea pe cel puțin unul dintre
motivele prevăzute limitativ de lege
în art. 488 alin.(1)[201]
C.pr.civ., acestea constituind cauza recursului. Dacă în cererea de recurs nu
se regăsesc aceste motive atunci aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă.
Termenul de recurs este de 30
de zile de la comunicarea hotărarii, dacă legea nu dispune
altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se
aplică în mod corespunzător. Asta înseamnă că pentru cazurile de echivalență și
cele care duc la întreruperea termenului, precum și pentru termenul de recurs
în cazul procurorului, se aplică dispozițiile de la apel. Acest termen, în care
se poate introduce recursul este un termen de drept comun, la fel ca în cazul
introducerii apelului.
Prin depunerea recursului, odată cu declanșarea controlul judiciar, prin
cererea de recurs se investește instanța, această investire considerându-se un
efect al cererii de recurs.
Recursul suspendă
de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum
şi în cazurile anume prevăzute de lege. Prin Legea nr. 138 din 15 octombrie
2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative conexe s-a înlăturat dintre cazurile limitative a suspendării
executării hotărârilor din recurs, cazul hotărârilor privind strămutarea de
hotare. Nu întâlnim discuții contrare în
privința acestui caz, fiind acceptat unanim că a fost doar o greșeală de
reglementare, deoarece acest tip de hotărâre nu este susceptibilă de recurs.
Observăm că viziunea potrivit căreia dispozițiile
de la apelul incident și cel provocat să fie transpuse și în cazul recursului,
a fost preluată din Codul francez, și utilitatea acestui demers a fost
rezultatul practicii în fața instanțelor supreme. În ceea ce privește
exercitarea varietăților acestei căi de atac, respectiv a recursului incident
și recursului provocat părerea este unanimă, în sensul că legiuitorul a copiat
această instituție fără ca mai întâi să se gândească dacă este eficientă sau
nu. Faptul că și practicieni consideră că este inutilă o astfel de
reglementare, ne duce la concluzia că într-adevăr suntem în prezența unor
instituții suprareglementate inadecvat care nu-și vor găsi aplicabilitatea.
Judecata recursului se realizează după regulile de la judecată din primă
instanță sau apel, întregindu-se cu unele reglementări speciale aplicabile
exclusiv doar în cazul recursului.
Instanța de recurs în momentul când
examinează hotărârea pronunțată ține cont exclusiv de motivele ce țin de legalitatea hotărârii date nu și a netemeiniciei
acesteia, astfel e calificată ca o instanță de control care nu judecă în fond.
În instanţa de recurs nu
se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi
depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată
cu întâmpinarea. Această măsură decurge din dublul grad de jurisdicție astfel
se consideră că s-au administrat suficiente probe în primă instanță sau după
caz în apel, nemaifiind necesară o readministare a acestora care ar implica
cheltuieli, timp și alte resurse.
În noua reglementare a fost eliminată
soluția modificării hotărârii în caz de admitere a recursului, care e
incompatibilă cu noua concepție asupra recursului. În cazul în care recursul a
fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele
invocate şi judecând recursul, îl poate admite,
îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.
În ceea ce privește efectele casării
reținem că întâlnim o serie de efecte care se resfrâng doar asupra
participanților (hotărârea casată nu are nici o putere; instanţa de recurs
dispune altfel decât să constate desfiinţarea de drept a actelor de executare
sau de asigurare; hotărârea recurată care se desființează de drept, nu va putea
fi opusă nici cu autoritate de lucru judecat; instanţa va constata desființarea
hotărârii, din oficiu; instanța că facă aplicarea art. 500 alin.(2)C. pr.civ.
nu este necesară o cerere) sau pot privi și alți coparticipanți
procesuali(regula este că efectele casării se resfrâng numai asupra părților
care s-au judecat în recurs, bineînțeles cu unele excepții, respectiv în cazul
proprietății în devălmășie a soților asupra bunurilor comune; în cazul
coparticipării procesuale obligatorii; în cazul chemării în garanție. ).
În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de
drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. Instanța
care judecă fondul după casare, trebuie să respecte obligatoriu dezlegarea dată
de instanța de recurs problemelor de drept, adică să nu se abată de la limitele
impuse de către instanța de recurs.
Hotărârile date în instanța de recurs nu
pot fi atacate la rândul lor cu un alt recurs, dar sunt susceptibile de a
fi atacate cu căile de atac a contestației în anulare și a revizuirii, în
formele și condițiile prevăzute de lege.
recursul
este o cale de atac utilă, deoarece prin
exercitarea acestuia exclusiv din motive de nelegalitate se garantează
principiul legalității procesului civil, care este consacrat expres în art. 7.
C.pr.civ. Instanța care judecă recursul
se va comporta ca o instanță de control în ceea ce privește legalitatea hotărârii,
nemaianalizând temeinicia hotărârii atacate.
Invocând motivele din art. 488 C.pr.civ. legiuitorul
dorește să asigure dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces
echitabil. Faptul că nu se mai reia judecarea fondului se explică prin modalitatea
de judecată din primă instanță și din apel, apelul fiind considerată o
continuare a judecății din primă instanță. Aşadar, s-a stabilit clar că
recursul nu este un grad de jurisdicţie care asigură o a treia judecată pe
fond, ci este o cale de atac prin care se face un control de legalitate.
Această soluție este considerată cea mai adecvată, însă
punând problema altfel am putea să ne întrebăm dacă există, totuși, vreo
posibilitate de a cenzura eroarea de fapt, mai ales când prima instanță nu a
luat în considerare deloc o probă legal administrată, ori o probă concludentă
și utilă a fost respinsă fără o motivare pertinentă?
Promovarea recursului doar în domeniile strict indicate
ne accentuează reglementarea riguroasă a legiuitorului, restrângerea acestei
căi de atac datorându-se supraaglomerării ÎCCJ, dorindu-se astfel degrevarea
instanței supreme.
Referințe bibliografice
I.
Tratate, cursuri, monografii
1.
Albu Emanuel, De la Înalta Curte de Casaţie la Curtea Supremă de Justiţie. O istorie
a legilor de organizare şi funcţionare 1861 – 2001, Editura Monitorul
Oficial,București, 2001
2.
Boroi Gabriel, Spineanu-
Matei Octavia, Răducan Gabriela, Constanda Andreia, Negrilă Carmen, Theohari
Delia Narcisa, Eftimie Marius, Gavriș Marcel Dumitru, Dănăila Veronica, Păncescu
Flavius, Noul Cod de procedură civilă -
comentariu pe articole, volumul I, Editura
Hamangiu, București, 2013;
3.
Cătuna Ligia Alina, Drept procesual civil, Partea generală, Ediția a 5-a, Editura
C.H.Beck, București, 2013
4. Ciobanu Viorel Mihai, Briciu Traian
Cornel, Dinu Claudiu Constantin, Drept
procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura
Național, București, 2013
5.
Ciobanu
Viorel Mihai, Nicolae Marian, Noul cod de
procedură civilă comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, 2013
6.
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Editura C. H.Beck, București, 2005,
vol.II.
7. Deleanu
Ion, Tratat de procedură civilă,
Editura C. H.Beck, București, 2007, vol.II.
8. Leș
Ioan, Noul Cod de Procedură civilă.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2013
9.
Leș Ioan, Tratat
de drept procesual civil, ed. a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2008
10.
Lohănel
Mihail, Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2011
11.
Măniguțiu
Nicolae, Soluțiile instanței de recurs în
materie civilă, Editura Hamangiu, București, 2011
12. Piperea Gheorghe, Antonache Cătălin, Piperea Petre, Dimitriu Alexandru, Piperea Mirela, Ratoi
Alexandru-Șerban, Atanasiu
Ana-Gabriela, Noul cod de procedura civila. Note.
Corelații. Explicații, Editura C. H.
Beck, București,2012;
13.
Roșu Claudia, Drept procesual civil, Parte specială,
Editura C. H. Beck, București, 2014;
14.
Roșu Claudia, Drept procesual civil, Parte specială,
Editura C. H. Beck, București, 2015;
15.
Spinei
Sebastian, Reglementarea căilor de atac
în dreptul procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2013
16.
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil-Vol. III Căile de atac,
Editura Universul Juridic, București, 2014;
17.
Ursuța Mircea, Sinteza noutăților codului de precedură
civilă- Prezentare comparativă Noul cod de procedură civilă și Codul anterior,
Editura Universul Juridic, București,2013;
II.
Articole, studii de
specialitate, recenzii
1.
Deleanu Ion, Apelul în cursul judecării unui apel și
recursul în cursul judecării unui recurs, Revista Dreptul nr. 5, 2014
2.
Roșu Claudia, Calificarea recusului în cauzele în care
este suprimată calea de atac a apelului, potrivit noului cod de procedură
civilă, Revista Dreptul nr.7, 2014
3.
Roșu Claudia, Fanu- Moca Adrian, Recursul incident si recursul provocat
reglementate de noul Cod de procedură
civilă prin preluarea instituțiilor omonime din procedura căii ordinare
de atac a apelului, Revista Dreptul nr. 11/2010.
4.
Spinei Sebastian, Reconfigurări succesive ale reglementării căilor de atac în procedura
civilă română, Revista română de drept privat 5/2012.
5.
Ursuța Mircea,Căile de atac în Noul cod de procedură civilă. Elemente de noutate,
Curierul judiciar nr. 2/2012.
6.
Mihaela Cristina Mocanu, Căile de atac de retractare în procesul
civil, ed. Universul Juridic, 2014, pag. 119
III.
Jurisprudență
2. Dosare din cadrul Curții de apel Timișoara http://portal.just.ro/59/SitePages/Rezultate_dosare.aspx?k=recurs&a=%20scope:vDosar%20MJmpIdInstitutie=59
IV.
Legislație
1.
Codul de procedură civilă,
Ediție. coordonată și prefațată de prof.univ.dr. Viorel Mihai Ciobanu, Ed.
C.H.Beck, București, 2014
2.
Codul de procedură civilă
republicat în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
3.
Constituția României
4.
Legea 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă
5.
Legea 76/2012 privind punerea în
aplicare Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
6.
Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe
V.Surse
web
1. Baias Flavius A., Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel,
Briciu Traian Cornel, Dinu Claudiu, Zidaru Gheorghe Liviu, Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București
cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor NCPC privind obligativitatea
asistenței juridice în recurs
publicat în data de 27 iunie 2014 http://www.juridice.ro/328084/punctul-de-vedere-al-facultatii-de-drept-a-universitatii-din-bucuresti-cu-privire-la-neconstitutionalitatea-dispozitiilor-ncpc-privind-obligativitatea-asistentei-juridice-in-recurs.html
2. Ciobanu Viorel Mihai, Rolul recursului civil și modificările
propuse de Ministerul Justiției în vederea pregătirii intrării în vigoare a
Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera și spiritul Constituției?
Articol publicat pe site-ul www.juridice.ro, în data de 1 noiembrie 2012 http://www.juridice.ro/227090/rolul-recursului-civil-si-modificarile-propuse-de-ministerul-justitiei-in-vederea-pregatirii-intrarii-in-vigoare-a-noului-cod-de-procedura-civila-sunt-ele-in-litera-si-spiritul-constitutiei.html
3. Competenţa instanţelor
judecătoreşti
4. Conferințele Noului Cod de
Procedură Civilă, București, iunie-septembrie 2012, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf
5. Dobre Adrian, Motivele de recurs conform dispozițiilor
NCPC I, http://www.juridice.ro/251719/motivele-de-recurs-conform-dispozitiilor-ncpc-i.html
6. Dobre Adrian, Motivele de recurs conform dispozițiilor
NCPC II, http://www.juridice.ro/251919/motivele-de-recurs-conform-dispozitiilor-ncpc-ii.html
7. Obligativitatea
reprezentării prin avocat în recurs. Excepţie
de neconstituţionalitate admisă.
Articol publicat pe site-ul www.juridice.ro în data de 27
octombrie 2014 http://www.juridice.ro/343417/obligativitatea-reprezentarii-prin-avocat-in-recurs-exceptie-de-neconstitutionalitate-admisa.html
8. Pantacius Tiberiu, Calea de atac a revizuirii în noua
reglementare procesual civilă, http://www.juridice.ro/306034/calea-de-atac-a-revizuirii-in-noua-reglementare-procesual-civila.html
9. Piperea Petre, Legea
părților este și lege? http://www.juridice.ro/146385/legea-partilor-este-si-lege.html
10. Roșu Claudia, Modificări
aduse Noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 (IV). Articol
publicat pe site-ul: www.avocatim.ro,http://www.avocatim.ro/articole/cod_procedura_04.html
[1]I. Deleanu, Tratat
de procedură civilă, Editura C. H.Beck, București, 2005, vol.II.,
p.170-171.
[2]E. Albu, De la Înalta Curte de
Casaţie la Curtea Supremă de Justiţie. O istorie a legilor de organizare şi
funcţionare 1861 – 2001, Editura Monitorul Oficial,București, 2001, p.
33-113.
[3]V. M. Ciobanu, Rolul recursului civil și modificările propuse de Ministerul Justiției
în vederea pregătirii intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.
Sunt ele în litera și spiritul Constituției? Articol publicat pe site-ul http://www.juridice.ro/227090/rolul-recursului-civil-si-modificarile-propuse-de-ministerul-justitiei-in-vederea-pregatirii-intrarii-in-vigoare-a-noului-cod-de-procedura-civila-sunt-ele-in-litera-si-spiritul-constitutiei.html , în data de 1 noiembrie 2012.
[4]I. Deleanu, op.cit.,
p.171.
[5]M. Lohănel, Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2011,
p.42-43.
[6]A se vedea critica soluției din Legea nr. 59/1993, V.M.
Ciobanu, Tratat teoretic și
practic de procedură civilă, vol. I, Editura Național, București, 1996,
pp. 419-422 și vol. II, București, 1997, pp. 317 și 363-365.
[7]Art.
304 Casarea unei hotărâri se poate cere:1. când instanta nu a fost alcatuită
potrivit dispozițiilor legale;2. când hotărârea s-a dat de alți judecători
decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;3. cănd hotărârea
s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe; 4. când instanța a depășit
atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105
alin. 2;6. când instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, a
acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut;7. când hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se sprijina sau când cuprinde motive contradictorii
ori străine de natura pricinii; 8. când instanța, interpretând greșit actul
juridic dedus judecății, a schimbat natura ori intelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia;9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei
legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;10. când
instanța nu s-a pronuntat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi
administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii;11. când hotararea
se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată
a probelor administrate.
[8]M. Lohănel, op.cit, p.42-43.
[10] A se
vedea G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N.
Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F. Pancescu, Noul Cod de procedură civilă - comentariu pe
articole, volumul I, Editura
Hamangiu, București, 2013, p.853.
[12]V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Universul
Juridic, 2013, p.1101
[13]Publicat în Monitorul Oficial nr.
753 din 16 octombrie 2014.
[14]Cu mențiunea că actualul Cod de procedură civilă nu reglementează nicio
cale de atac specială.
[15]A se vedea L. A. Cătuna, Drept
procesual civil, Partea generală, Ediția a 5-a, Editura C.H.Beck,
București, 2013, p.20-45.
[16]I. Leș, Noul Cod de Procedură civilă.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2013, p.612.
[17]Gh.
Piperea, A. Cătălin,
P.
Piperea, A. Dimitriu,
M. Piperea, A.
S. Ratoi, A.
G. Atanasiu,
Noul cod de
procedura civila. Note. Corelații. Explicații. Editura C. H. Beck,
București,2012, p.468.
[18]I. Leș, Tratat de drept procesual
civil, ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2008, p.632.
[19]Art.
481 - Neînrăutățirea situației în propria cale de atac :Apelantului nu i se
poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea
atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în
cazurile anume prevăzute de lege.
[20]I. Deleanu,op.cit, vol.II, p.111.
[21]I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, Editura C. H.Beck, București, 2007, vol.II, p.131.
[22]A se vedea I. Leș, Tratat de drept
procesual civil, ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2008, p.631.
[23]I. Leș, op.cit., p.613.
[24]N. Măniguțiu, Soluțiile
instanței de recurs în materie civilă, Editura Hamangiu, București, 2011,
p.33.
[25]C. Roșu, Drept procesual civil, Parte specială, Editura C. H. Beck,
București, 2014, p.6.
[26]C. Roșu, op.cit, p.6.
[27]La descoperirea unor înscrisuri
doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate
dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. O a doua cerere de revizuire
este admisibilă pentru alt motiv, cum ar fi cel al condamnării unui martor,
judecător sau expert pentru infracțiune în legătură cu pricina respectivă.
[28] Art. 30 - Cereri în justiție
(1)
Oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea
în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea
instanței competente.
(2)
Cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale.
(3)
Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde
atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii.
(4)
Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția
dată unui capăt de cerere principal.
(5)
Constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile
sale anterioare.
(6)
Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de
desfășurare.
[29]30 de zile de la comunicare, dacă
legea nu prevede altfel.
[30]Art. 24 alin(1)din Constituție dispune: ”Dreptul la apărare este garantat”.
[31]A se vedea I. Leș, op.cit, p.56.
[32]Excepţie
ridicată de Ion Trebuian, Stoian Onoriu şi Dimitrie Crivinanţu în dosarele nr.
2.270/115/2013, nr. 5.103/108/2013 şi nr. 5.582/30/2013 ale Curţii de Apel
Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Gheorghe Ibriş în
Dosarul nr. 4.906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă,
de contencios administrativ şi fiscal şi de Mihai Chiţu în Dosarul nr.
4.576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii
Constituţionale nr. 107D/2014.
[33] Publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 775 din data de 24 octombrie 2014.
[34] A se vedea Decizia
Curţii Constituţionale a României nr.
462/2014 http://www.monitoruloficial.ro/emonitornew/emonviewmof.php?fid=MS43MTU3OTYyNDEyMjFFKzMw
[35]Cazurile acestea vizează neregularități procedurale.
[36]Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat prin deciziile sale că
obligația asistenței avocațiale în fața instanței superioare nu e incompatibilă
cu articolul 6. Parag.1 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil.
[37]AfirmațiaProf.univ.
dr. Viorel Mihai Ciobanu, Faculatea de Drept a Universitații din
București, Președintele Comisiei tehnice de redactare a Proiectului Noului Cod
de procedură civilă.
[38]G.
Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N.
Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F. Pancescu, op.cit, p.928.
[39]În
cazul recursului exercitat omisso
medio,părţile
trebuie să consimtă expres - fie prin inscris autentic, fie prin declaraţie
verbală dată in faţa instanţei care pronunţiă hotărârea - cu privire la
exercitarea direct a recursului, calea de atac astfel exercitată nu poate privi
decât încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Situații
în care, recursul nu se poate exercita în omisso medio1)dacă nici o parte nu
declară apel sau e declarat numai de una dintre părăți și se respinge ca
nefondat, mai apoi fiind declarat și de celălalt- C.Ap.Cluj,
s.civ.,dec.nr.1546/2000, în BJ/2000, vol1, p.350;2) chiar dacă se declară apel,
însă numai parțial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs-ÎCCJ,
s.civ.propr.int.,dec. nr.5104/2007, în B.Cas.nr.1/2008, p.72.
[40]În materie contencioasă, când raportul juridic dedus
judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită
introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate
fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se
pronunţa pe fond.
[41] Art.
712 alin. (4) Împărţirea bunurilor proprietate
comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi hotărâtă, la cererea părţii
interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.
[42]Art. 715 alin. (4)Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o
terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real
asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executării silite, dar
nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării
silite a bunului.
[44] I.
Deleanu, op.cit., p.38
[46] M.
Tăbârcă, Drept procesual civil-Vol. III
Căile de atac, Editura Universul Juridic, București, 2014, p.133
[47]Art. 436 Este vorba despre hotărârile
date în baza recunoaşterii pretenţiilor, când pârâtul a
recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea
acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.(2) Dacă
recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile
rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra
acestora.
[48] M.
Tăbârcă, op.cit. p.135
[49] I.
Deleanu, Apelul în cursul judecării unui
apel și recursul în cursul judecării unui recurs, Revista Dreptul nr. 5,
2014, p.38.
[50] M.
Tăbârcă op.cit. p.135.
[52]
Art. 235 Încheieri preparatorii şi interlocutorii
Instanţa
nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai
de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a
se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale,
incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.
[53]De exemplu: Încheierea
prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu
hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este
definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.-art. 53
alin. (1); Prin încheierea atacată cu recurs, s-a amânat judecarea pricinii
pentru neîndeplinirea procedurii de citare a reclamanților cu domiciliul în
stăinătate, această încheiere are caracter preparator, iar, în lipsa unei
dispoziții derogatorii, ea nu poate fi atacată cu recurs, decât odată cu fondul
pricinii-CSJ, s. Cont.admin., dec.nr.311/1996 în BJ-bază de date;
Încheierea
interlocutorie prin care s-au încuviințat probele și s-a amânat judecata în
vederea administrării lor, care nu suspendă judecata pricinii, nu poate fi
atacat separat cu recurs-C. Ap., București, s.a III-a civ.,dec.nr.1430/2000, în
Juridica nr.1/2002
[54]În caz de admitere a declaraţiei de abţinere, cererea de
recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeaşi
încheiere, ca rămasă fără obiect.
[55] I.
Deleanu, op.cit, p.39.
[57]Art. 94 Judecătoriile judecă:1. în primă
instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,
neevaluabil în bani:a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de
tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod
expres altfel;b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare
civilă, potrivit legii;c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu
mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor
persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de
asociaţiile de proprietari cu
alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;d) cererile de evacuare;e)
cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor
şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte
limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori
instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de
hotare şi cererile în grăniţuire;g) cererile posesorii; h) cererile privind
obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în
competenţa altor instanţe;i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de
valoare;j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti-trebuie
să menționăm că este inclus și această lit. j din pct.1, deoarece în cadrul
hotărârilor nesusceptibile de recurs, această valoare se încadrează în suma de
500.000 lei;
[58]În doctrină s-a arătat că uneori legea prevede că hotărârea este supusă
aceleiași căi de atac ca și hotărârea în cauză, cum se întâmplă, de exemplu, în
cazul hotărârii de completare- art.446 și a hotărârii pronunțate în contestația
la titlu- art. 717 alin. (2) teza întâi.
[59]” (…)Tocmai de aceea am fost și sunt de acord cu găsirea unor soluții de
evitare a supraaglomerării instanței supreme. Însă nu sunt de
acord cu soluția la care s-a ajuns, să fie excluse întregi categorii de
litigii, dintre care unele pot ridica serioase probleme în drept, numai pentru
a asigura confortul și rutina unor judecători care nu-și înțeleg misiunea lor
constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la
nivelul întregii țări. Sigur că nu este ușor, dar dacă voiești să fii judecător
la instanța supremă a unei țări trebuie să-ți asumi niște responsabilități.(…)”Viorel Mihai Ciobanu, Rolul recursului civil
și modificările propuse de Ministerul Justiției în vederea pregătirii intrării
în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Sunt ele în litera și spiritul
Constituției?, articol publicat pe
site-ul www.juridice.ro , în data de 1 noiembrie 2012
[60]Dată fiind obligativitatea şi relativitatea efectelor
hotărârii judecătoreşti numai părţile din proces au calitatea de
a exercita calea de atac a recursului şi, în consecinţă, recursul declarat de o
persoană străină de cauză este inadmisibil ; în speţă reprezentantul legal al
pârâtei a declarat recurs în nume personal, fără a preciza că introduce cererea
în calitate de reprezentant al societăţii – art. 299 şi urm. c.pr.civ. ( Curtea de Apel Piteşti, dec. 150/1998).
[61] Autori precum G. Boroi, O.
Spineanu- Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M.
Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F. Pancescu.
[62]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit.,
p.851-852.
[63]V.M.
Ciobanu, T.C Briciu, D.C. Constantin, Drept
procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial,
Editura Național,
București, 2013, p.384.
[64]Spre deosebire de Codul anterior
în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. [64] Și în sistemul de drept al Ungariei întâlnim această cale de atac care
se poate exercita strict din motive de nelegalitate. ” A jogerős ítélet vagy az
ügy érdemében hozott jogerős végzés felülvizsgálatát a Kúriától -
jogszabálysértésre hivatkozással - a fél, a beavatkozó, valamint a rendelkezés
reá vonatkozó része ellen az kérheti, akire a határozat rendelkezést tartalmaz.
”1952. évi III. Törvény a polgári perrendtartásról, HARMADIK RÉSZ,
PERORVOSLATOK, XIV. Fejezet 270. Cikk, 2. Bekezdés.
[65]În codul de procedură civilă
anterior, motivele de recurs aveau ca efect fie casarea, fie modificarea
hotărârii atacate în funcție de motivele de drept invocate de partea care
declara această cale de atac.
[66] A.
Dobre, Motivele de recurs conform
dispozițiilor NCPChttp://www.juridice.ro/251719/motivele-de-recurs-conform-dispozitiilor-ncpc-i.html.
[67]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p. 942.
[68]Conform
art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în
competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se
judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor
privind conflictele de muncă și asigurări sociale.Completul pentru soluţionarea
în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale
se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari (art. 55 alin. 1 din
Legea nr. 304/2004).Potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, apelurile
se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet format
din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.Conform
aceleiași legi, la Înalta Curte de Casație și Justiție, completele de judecată
se compun din trei judecători ai aceleiași secții (art. 31 alin. 1).
[69]Curtea
de Apel Galația statuat într-o speță că, întrucât participarea procurorului era
obligatorie la soluționarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public
la dezbateri atrage casarea deciziei, deoarece, în atare situație, instanța nu
a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Curtea de Apel Galați, Secția
comercială, decizia nr. 487/2002 în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu Matei,Codul
de procedură civilă adnotat, editia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 629.
[70]Art. 23 - (1) Judecătorii
stagiari judecă:
a) acţiunile
posesorii, cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind
înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind
popririle, învestirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii;
b) litigiile
patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în
cazul în care
valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 100
milioane lei (10 mii lei RON);
c) plângerile
împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunilor
contravenţionale;
d) ordonanţa
de plată;
[71]M. Tăbârcă, op.cit, p.158.
[72]Gh.
Piperea, A. Cătălin, P.
Piperea, A. Dimitriu,
M. Piperea, A. S. Ratoi, A. G. Atanasiu, op.cit., p.510-511
[73]Excepția o constituie situația în
care se invocă participarea la judecată a judecătorului a cărui cerere de
recuzare a fost respinsă, deoarece în condițiile art.53. alin. (1) teza I,
încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți,
odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
[74]Se regăsește și în art.11 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se
desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și a
continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa
la judecată din motive obiective.
[75]În jurisprudența anterioară
noului Cod de procedură civilă s-a decis că, ”este nulă hotărârea care s-a
dat de alți judecători decât cei care au
judecat fondul pricinii.”-Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.
111/1956, Culegere de decizii pe anul 1956, vol.2, p.270.
[76]Cauza
se poate amâna în vederea administrării
probatoriului. Este necesar ca aceiași judecători care au alcătuit completul în
etapa dezbaterii în fond a litigiului (când, nemaifiind alte probe de
administrat, a fost acordat părților cuvântul pe fondul cauzei sau al căii de
atac) să îl alcătuiască și în etapa deliberării și pronunțării hotărârii
judecătorești, altfel principiul continuității instanței este încălcat.
[77]Pentru
respectarea principiului continutății, în condițiile art.22 lit.c) și d)
stabileşte compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul,
asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, la începutul anului,
urmărind asigurarea continuităţii acestora și aprobă, în mod excepţional,
schimbarea membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în
cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta. Pentru mai multe detalii a se vedea Tăbârcă
Mihaela, Drept procesual civil-Vol. III Căile de atac, Editura Universul
Juridic, București, 2014, p. 162-163.
[78]Curtea Supremă de Justiție,
Secția civilă, decizia nr. 745/1994, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei,
op. cit., p. 629.
[79] Curtea Supremă de Justiție,
Secția civilă, decizia nr. 1186/20.03.2002, în ,,Pandectele Române” nr. 6/2002,
p. 78.
[80] Curtea de Apel București, Secția
a IV-a civilă, decizia nr. 3211/2001, în Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, op.
cit., p. 864.
[82]M. Tăbârcă, op.cit, p.164.
[83]Curtea de Apel București, Secția
a III-a civilă, decizia nr. 1305/2000, Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei,
op. cit., p. 631.
[85]Nepublicată.
[86]P. Piperea, Legea părților este și lege? http://www.juridice.ro/146385/legea-partilor-este-si-lege.html
[87]CSJ, s.civ.,dec.nr.2102/2003, în R. Trif, op.cit.,p.1.
[88]Potrivit
art. 127 C.pr.civ., pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel, așa
încât nerespectarea principiului oralității va atrage nulitatea hotărârii
judecătorești.
[89]M. Tăbârcă, op.cit, p.167-168.
[90]Curtea de Apel București, Secția
a IV-a civilă, decizia nr. 736/15.03.2001, în Mona Maria Pivniceru, Horia Țiț,
op. cit., pp. 70-71.
[91]Tribunalul Bistrița-Năsăud,
Secția civilă, decizia nr. 144/R/2008, în Tribunalul Bistrița-Năsăud. Buletinul
jurisprudenței. Repertoriu anual 2008, Ed. Universul Juridic, București, 2009,
pp. 285-287.
[92]Curtea de Apel Suceava, Secția
civilă, decizia nr. 108/1999, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op.
cit., p. 632.
[93]Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.
3830/11.06.2008, în ,,Buletinul Casației” nr. 1/2009, p. 55.
[94]Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.
3622/04.05.2007, în Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției
civile și de proprietate intelectuală pe anul 2007. Recursuri în interesul
legii în materie civilă, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 496.
[95] Potrivit art. 425 C.pr.civ.,
,,Hotărârea va cuprinde:
a) partea introductivă, în care se vor face
menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost
consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va
cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele
şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele
grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată,
precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul
cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt
reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele,
prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată
tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată
acordate.
(2) Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor
reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine
fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul,
dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.
(3) În partea finală a dispozitivului se vor arăta
dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este
definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică
sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor
completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se
va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
[97]M. Tăbârcă, op.cit, p.172-173.
[98]Curtea de Apel București, Secția
a IV-a civilă, decizia nr. 801/2002, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei,
op. cit., pp. 642-643.
[99] Curtea de Apel Ploiești, Secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 326/23.03.2007, în
Curtea de Apel Ploiești, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, pp. 41-42.
[100] Curtea de Apel Ploiești, Secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 129/03.03.2009http://portal.just.ro.
[101] Curtea de Apel Pitești, Secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru
cauze cu minori și de familie, decizia nr. 327/10.10.2008, în ,,Buletinul
Curților de Apel” nr. 1/2009, pp. 74-76.
[102]A se vedea p.10.
[103]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.
811-812.
[104]M. Tăbârcă, op.cit, p.174-175.
[105]Printr-o prevedere care transpune
principiul echipolenţei, termenul de recurs începe să curgă de la momentul
depunerii cererii de recurs, dacă aceasta a fost formulată înainte de
comunicarea hotărârii care se atacă, prin trimiterea făcută de art. 485 la
dispoziţiile art. 468 alin. (3).Tot în aplicarea principiului echipolenţei,
practica judiciară a decis că termenul de declarare a căli de atac mai curge de
la data la care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre, precum şi
în cazul în care a cerut comunicarea acesteia unei alte părţi; în actuala
reglementare această soluţie este consacrată legislativ în art. 184 alin. (2)C.
Pr. Civ. S-a mai decis că în cazul în care partea renunţă la comunicarea
hotărârii instanţei de fond, împotriva căreia a declarat recurs, termenul de
recurs curge de la data renunţării la comunicare; această interpretare îşi are
raţiunea în aceea că partea, renunţând la comunicare, are cunoştinţă de
hotărâre și consideră câ poate exercita calea de atac în absenţa formalizării
actului de luare la cunoştinţă prin comunicare.
Pentru mai multe detalii a se vedea G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p
928-930.
[106]A se vedea [106]M.
Tăbârcă, op.cit, p.140-141 și V. M. Ciobanu, Marian Nicolae, op.cit., p.1110-1111.
[107]A se ve d e a Trib. Suprem, s.
civ. dec. nr, 1148/1976, în C.D. 1976. p. 2 5 0 ; Trib. Suprem, s , civ,, dec.
nr. 928/1976, în C .D . 1976, p. 251, citate în 6 ,
Boroi, O. Spineanu-Matei, op, c it,, p. 547.
[108]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p. 929.
[109] Verificarea depunerii în termen
a recursului intră în atribuţiile completului de filtru, în procedura instituită
de art. 493 pentru recursurile care se judecă de către Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Potrivit alin. (3) al textului de lege anterior menţionat,
raportul întocmit în procedura de filtrare va verifica, printre altele, dacă
recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii,
iar una din aceste cerinţe este tocmai cea referitoare la termenul de declarare
a recursului. Dintre soluţiile pe care le poate pronunţa completul de filtru,
conform alin. (5) al art. 493, cea care corespunde unei eventuale deficienţe
privind nerespectarea termenului de recurs este anularea recursului, dar
aceeaşi soluţie se poate adopta şi de instanţele care soluţionează recursuri
fără procedura de filtrare.
[110]M. Tăbârcă, op.cit, p. 144
[111]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.
929-930.
[112]Art. 167 Citarea prin publicitate
(1) Când reclamantul învederează, motivat, că, deşi
a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului
sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea
încuviinţa citarea acestuia prin publicitate.(2) Citarea prin publicitate se
face afişându-se citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată
competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat. În cazurile în care
apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire.(3)
Odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator
dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri
pentru reprezentarea intereselorpârâtului.(4) Procedura se socoteşte
îndeplinită în a 15-a zi de la publicarea citaţiei, potrivit dispoziţiilor
alin. (2).(5) Dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin
publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat
încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea
prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (1)
pct. 1 lit. c).
[113] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 775 din data de 24 octombrie 2014.
[114] O decizie arată că recursul a fost declarat nul pentru că a fost
redactat fără asistarea/reprezentarea prin avocat sau consilier juridic.
Concret, este vorba despre Decizia civilă nr. 1904/2014, pronunțată în ședință
publică în 28 februarie 2014, în dosarul nr. 10434/117/2013 al Curții de Apel
Cluj. Hotărârea magistraților privește recursul declarat de către intervenienta
accesorie Asociatia X.X. (Curtea de Apel Cluj nu a făcut publică denumirea
părților, n.r.), persoana juridică fără scop patrimonial, înscrisă în registrul
special al Judecătoriei Cluj-Napoca. În consecință, având în vedere ca noile
dispoziții ale C.Pr.Civ. se aplică și persoanelor juridice, există obligația ca
la redactarea cererii și a motivelor de recurs reprezentantul legal să fie
asistat de consilier juridic, iar cererea să conțină numele și prenumele
consilierului juridic care a întocmit-o sau aceste operațiuni să fi fost
efectuate de avocat. "în ambele situații, semnătura avocatului sau
consilierului juridic trebuia să se regăsească pe cererea de recurs", se
menționează în Decizia Curții de Apel Cluj. Întrucât recursul nu conține
niciuna dintre aceste semnături, magistrații au declarat nul documentul.http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_37357/Cerere-de-recurs-respinsa-pentru-ca-nu-a-fost-semnata-de-un-avocat-Vezi-o-decizie-a-Curtii-de-Apel-Cluj.html
[115]A se vedea pagina 22 și
următoarele.
[116]OUG
nr. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 392, din 29 iunie 2013 si intrată în vigoare la data publicării, prevede
că recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 lei daca se invocă unul sau mai multe dintre motivele
prevăzute la art. 488 din C.pr.civ. În cazul în
care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material,
pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxeaza cu 50% din taxa datorată la suma contestată,
dar nu mai putin de 100 lei. În aceeași ipoteză, pentru cererile
neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 lei.OUG
nr. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 392, din 29 iunie 2013 si intrată în vigoare la data publicării.
[117] Art. 442 C.pr.civ. Îndreptarea
hotărârii
(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele,
calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte
erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu
ori la cerere.(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de
consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar
ca ele să dea anumite lămuriri.(3) În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face
în ambele exemplare ale hotărârii.
Art. 443 Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor
contradictorii
(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu
privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care
a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile
potrivnice.(2) Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în
camera de consiliu, cu citarea părţilor.(3) Încheierea se va ataşa la hotărâre,
atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.
Art. 444Completarea hotărârii
(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei
hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în
fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. (2)
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre
separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.(3)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să
se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor,
interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
[121]Idem.
[122]Când termenul de recurs curge de
la pronunțare, există două termene: unul pentru declararea recursului și unul
pentru motivare, de aceeași durată.(C.Ap.Cluj, s.com.cont. adm., dec. Nr.
1482/2002, în BJ/2012, p.195)
[123]Motivele
de ordine publică de referă a excepții de ordine publică, deoarece
neregularitățile nu sunt invocate prin cerea de recurs, ci ulterior când
procesul este în curs și deci mijlocul procesual de invocare a neregularității
este excepția, și nu motivul, desigur dacă legea nu interzice în mod express
invocarea peste un anumit moment.
[124]Cas. II, dec. Nr. 881/1939, în
I.Stroenescu, Gh. D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op.cit.,p. 241 apudîn
V.M. Ciobanu, M. Nicolae, op.cit, p.
11128, nota de subsol 1.
[126] În
vechea reglementare, art. 293 şi art. 2931 CPC 1865 consacrau, fără
să le denumească astfel, apelul incident sau aderarea la apel şi apelul
provocat. Încercarea părţilor de a se prevala de aceste instituţii şi în
recurs, prin aplicarea art. 316 CPC 1865, a fost întâmpinată cu refuz de către
instanţe, care au sesizat că textul citat face trimitere la dispoziţiile
privitoare la judecata apelului, în timp ce textele care reglementau apelul
incident şi apelul provocat erau situate în capitolul intitulat „Termenul şi
formele apelului”. S-a mai considerat că aceste instituţii nu pot fî extinse
prin analogie, fiind incompatibile cu etapa procesuală a recursului.
[127] C. Roșu, A. Fanu- Moca, Recursul incident si recursul provocat reglementate
de noul Cod de procedură civilă prin
preluarea instituțiilor omonime din procedura căii ordinare de atac a apelului,
Revista Dreptul nr. 11/2010.
[128]C. Roșu,
op.cit., p.43.
[129] C.
Roșu, op.cit., p.44-45.
[130]Această idee este ilustrată în lucrările
de specialiate a profesorului universitar Ciobanu Viorel Mihai și Nicolae
Marian intitulată Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, 2013,
p.1130; în cursul doamnei profesor universitar Roșu
Claudia intitulată Drept procesual civil, Parte specială, Editura C. H. Beck,
București, 2014, p.43 și de asemenea se face referire de către profesorul
universitar Piperea Gheorghe, Antonache
Cătălin, Piperea Petre, Dimitriu
Alexandru, Piperea Mirela, Ratoi
Alexandru-Șerban, Atanasiu Ana-Gabriela, în
lucrarea intitulată Noul cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații.
Editura C. H. Beck, București,2012, p.517.
[131] Art.
316, vechiul cod de procedură civilă, conform căruia dispoziţiile de procedură
privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care
nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
[132]Din legea nr. 2/2013, privind
unele masuri pentru degrevarea instantelor judecatoresti, precum si pentru
pregatirea punerii in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura
civila. Lege nr. 2/2013.
[133] G.
Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N.
Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.948
[134] G.Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p.665
[135]C. Roșu,
op.cit., p.57.
[136] Idem.
[137] G.Boroi, M. Stancu, op.cit., p.666
[138]În acest sens, a se vedea soluţiile din practica judiciară rezumate sub
art. 305 CPC din 1865, în G. Boroi, O.
Spineanu-Matei,op.cit., p.
948.
[139]Gh.
Piperea, A. Cătălin, P.
Piperea, A. Dimitriu,
M. Piperea, A. S. Ratoi, A. G. Atanasiu, op.cit., p.518
[141]
Idem.
[142] G.Boroi, M. Stancu, op.cit., p.666
[143] C. Roșu,
op.cit., p.57.
[144]V. M. Ciobanu, Recursul. Procedura recursului.
Particularităţile procedurii recursului care intră în competenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdfp.292
[145] Se încerca introducerea
procedurii filtrului, dar reacțiile negative din partea practicienilor au dus
la abrogarea rapidă a respectivelor dispoziții prin Legea nr. 195/2004, fără
măcar să se încerce prefecționarea reglementării, care într-adevăr avea unele
neajunsuri. Pentru detalii, a se vedea:V. M.
Ciobanu, Recursul. Procedura
recursului. Particularităţile procedurii recursului care intră în competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf
[147]M. Tăbârcă, op.cit, p.198
[148] Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a hotărât că prin reglementarea art. 522-326 din Noul Cod de procedură
civilă, sub denumirea „Contestaţie privind tergiversarea procesului”,
legiuitorul a instituit o cale de atac la dispoziția părţilor şi a procurorului
care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea
procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale
de înlăturare a acestei situaţii. Înalta Curte a precizat că definitoriu pentru
toate cazurile prevăzute de art. 522 din Noul Cod de procedură civilă este
pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie
pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai
grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită
conduită. Cu toate acestea, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie
privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu
soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are
aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea
nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării
procesului într-un termen rezonabil. În speță, petenta nu a indicat care din
cazurile prevăzute de art. 522 din Noul Cod de procedură civilă sunt incidente
pricinii, astfel că plângerea acesteia a fost respinsă. (Decizia nr. 5313 din
17 mai 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ și
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contestație
privind tergiversarea procesului).http://www.juridice.ro/333905/iccj-contestatia-privind-tergiversarea-procesului-confom-ncpc.html
[149] Dacă legea nu dispune altfel,
motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de
către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie
în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.
[150] C. Roșu,
op.cit., p.58.
[151]Această sintagmă are conotații
asupra temeiniciei recursului, ori temeinicia recursului ar trebui raportată la
motivele de casare invocate de către recurent.
[152] În acest context, s-a pus
problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una
dintre părţi, cel puţin, declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de
către completul de filtru, ci ar trebui să se fixeze termen în şedinţă publică.
Dacă însă niciuna dintre părţi nu se pronunţă asupra acestei probleme, adică nu
menţionează nici în întâmpinare, nici în răspunsul la întâmpinare că este de
acord sau nu este de acord, completul poate să judece, deoarece tăcerea însemnă
acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod
expres, aşa cum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza
finală: „Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit
la renunţare”. http://www.inm-lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf
[154] C. Roșu,
op.cit., p.59.
[155] Articolul 494 NCPC reia
prevederile din art. 316 CPC din 1865,
potrivit căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi
în instanţa de recurs. În plus, adaugă la aceasta şi aplicabilitatea în
instanţa de recurs a dispoziţiilor de procedură privind judecata în primă
instanţă.
[156]Competenţa instanţelor
judecătoreşti http://www.curteadeapelcluj.ro/Informatii%20utile/Competenta%20instantelor%20judecatoresti%20-%20NCPC.PDF
[157]M. Tăbârcă, op.cit, p.208.
[158]Idem, p.209.
[160] C. Roșu,
op.cit., p.60
[161] Prin ipoteză, atunci când este de compentența ÎCCJ, judecata
recursului se poate suspenda numai atunci când s-a trecut la soluționarea
acestuia în ședință publică, în condițiile art. 493 alin.7 C.pr.civ. Aceeași
este soluția și în cazul perimării recursului de compentența instanței supreme.
Reamintim că în ceea ce privește suspendarea dispusă de ÎCCJ, art. 414 alin. 1.
C.pr.civ. prevede în mod expres că încheierea prin care se ia această măsură
este definitivă. De asemenea, așa cum am arătat, este definitivă și încheierea
prin care se dispune suspendarea judecății de către o instanță de recurs, alta
decât ÎCCJ, recursul împotriva acestei încheieri fiind inadmisibil.
[162] Decizia prin care se constată
perimarea recursului este susceptibilă de recurs.
[163] G.Boroi, M. Stancu, op.cit., p.667.
[164] Autorii M. Tăbârcă, V. M.
Ciobanu , M.Nicolae, G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A.
Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F.
Pancescu, susțin că chiar dacă se vorbește despre recursul admisibil în
principiu acest prim articol se referă la recursurile în general
nedistingânu-se în funcție de instanța competentă, chiar dacă această formulare
duce cu gândul doar la recursul formulat în fața instanței supreme.
[165]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p. 954
[166]Ibidem.
[168]C. Roșu,
op.cit., p.62.
[169]Cererile supuse perimării(1)
Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi
orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar
împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile
părţii, timp de 6 luni.(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.(3) Nu constituie cauze de perimare
cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele
când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa
competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.
[170]La instanțele de la curtea de
apel și tribunalul din Timișoara, de ex. în Dosar nr. 3901/108/2014 Contencios
Administrativ şi Fiscal al cărui obiect a fost constiuit de o contestaţie
a unui act administrativ fiscal - 5050 restituire dobândă recursul a fost
respins. Dosar 3769/108/2014 cu al
cărui obiect l-a constiuit o contestaţie
a unui act administrativ fiscal – 5050 restituire dobândă- s-a respins recursul. Dosar nr. 6927/115/2012 cu obiectul: drepturi băneşti- recursul se respinge. Dosarul
14609/300/2013 Secţia I Civilă având obiect constatarea nulității unui act
juridic- recursul se respinge. Dosar nr. 15672/325/2014 Secţia I Civilă având ca obiect
evacuarea- recursul se respinge ca
inadmisibil, etc.
[171]C. Roșu,
op.cit., p. 61.
[172]În cazul în care se constată că,
în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata
fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată,
instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând
fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va
trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad
cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în
mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare;
trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul
procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel,
precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului.
[174]Casarea cu trimitere este
justificat de principiul dublului grad de jurisdicție.
[175]S-a reţinut în practică drept
situaţie în care nu a avut loc cercetarea fondului aceea în care prima instanţă
s-a pronunţat în posesoriu, deşi acţiunea avea caracter petitoriu, situaţie în
care instanţa de recurs a casat hotărârea cu trimitere la aceeaşi instanţă,
pentru a se soluţiona cauza potrivit obiectului şi caracterului acţiunii. Trib, ju d . Dolj, s. civ., dec. nr.
186/1970, cu note d e N.l. Şchiopu, P.G . Armaşu, L Stoenescu, in R.R.D. nr. 12/1971, p. 129, apud G.
Boroi, 0 . Spineanu -Matei, op. cit., p. 606.
De asemenea, în cazul în care prima instanţă a luat
act de renunţarea reclamantului la acţiune (cerere) faţă de unul dintre pârâţi,
iar această renunţare se consideră a fi nelegală în raport cu prevederile art.
246 alin. (4) CPC 1865, potrivit cărora renunţarea la judecată nu se putea face
decât cu învoirea celeilalte părţi, instanţa de recurs trebuia
să caseze cu trimitere spre rejudecare, iar nu să
reţină şi să rezolve ea litigiul, deoarece într-o atare situaţie ar încălca
principiul celor două grade de jurisdicţie. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1112/1969, in C D . 1969, p. 247,
Ibidem.
[176]M. Tăbârcă, op.cit, p.219.
[177]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.961
[178]Ibidem.
[179]Necercetarea fondului recursului nu este echivalentă cu necercetarea
fondului cauzei. Prima noțiune operează distincția între diferite incidente
care pot atrage respingerea, anularea sau constatarea perimării recursului și
analiza propriu-zisă a motivelor de recurs, iar cea de-a doua noțiune vizează
analiza temeiniciei pretențiilor deduse judecății, adică a raportului juridic litigios(incluzând
stabilirea situației de fapt prin raportare la probele administrate). Gh. Piperea, A. Cătălin, P. Piperea, A. Dimitriu, M. Piperea, A. S. Ratoi, A. G. Atanasiu,op.cit.p.527.
[180]C. Roșu,
op.cit., p. 63.
[181]M. Tăbârcă, op.cit, p.221.
[182]Cap.VIII, Art.722-725 C.pr.civ.
[183]M. Tăbârcă, op.cit, p.221-222.
[184]Ibidem.
[185] I. Leș, op.cit., p.707-708.
[186]Pentru mai multe detalii vezi G.
Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N.
Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.964- Constituționalitatea art.
501, care își găsește rădăcinile în vechea reglementare în art. 315 CPC 1865,
fiind declarat constituţional prin raportare la dispoziţiile art. 124 alin. (3)
din Constituţie.
[187]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.963
[188]M. Tăbârcă, op.cit, p.223
[189]Această soluție a fost preluată
și de Legea 202/2010 fostul art.315, era necesar să fie prevăzută în acest fel
și în cod deoarece înainte de consacrarea expresă a acestei dispoziții unele
instanțe nu admiteau doar proba cu înscrisurile în faza rejudecării.
[190]M. Tăbârcă, op.cit, p.223
[191]Cu titlu de exemplu:D.
N. Theohari, M. Eftimie, Comentariu (la art. 13), în „Noul Cod de procedură
civilă; Comentariu pe articole” (coordonator G. Boroi), vol. I, Art. 1-536,
Editura Hamangiu, București, 2013, p. 44.
G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G. Răducan, A.
Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V. Danaila, F.
Pancescu, op.cit,p.963.
[192]M. Tăbârcă, op.cit, p.223
[193]G. Boroi, O. Spineanu- Matei, G.
Răducan, A. Constanda, C. Negrila, D. N. Theohari, M. Eftimie, M. D. Gavris, V.
Danaila, F. Pancescu, op.cit,p.964.
[194]M. Tăbârcă, op.cit, p.229.
[195] G. Boroi, O. Spineau-Matei si
altii, op.cit., p. 976.
[196] S. Spinei, op.cit., pag. 157-158.
[197] M. C. Mocanu, Căile de atac de retractare în procesul
civil, ed. Universul Juridic, 2014, pag. 119.
[198]C. Roșu,
op.cit., p.66.
[199] S. Spinei, op.cit, p.170;.
[200] T. Pantacius,
Calea de atac a revizuirii în noua reglementare procesual civilă, http://www.juridice.ro/306034/calea-de-atac-a-revizuirii-in-noua-reglementare-procesual-civila.html
.
[201] 1. când instanţa nu a fost
alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;2. dacă hotărârea a fost pronunţată de
alt judecător decât cel care a luat partela dezbaterea pe fond a procesului sau
de un alt complet de judecatâ decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea
cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când
hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei
instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile
puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat
regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu